CLIPE DE COLECȚIE

Există drumuri prăfuite şi drumuri care te purifică, îţi duc sufletul în locuri încărcate de spiritualitate, frumuseţe şi linişte să-l şteargă de praf. Pe unul din ele pornisem dimineaţa devreme, părăsind oraşul Niş şi urmând autostrada spre graniţa cu Macedonia. Drumul era bunicel, întrerupt până la Leskovac doar de gheretele pentru plata taxelor de autostradă, taxe care însumau 7 euro până la ieşire.  După ieşirea de pe autostrada sîrbilor se circula mai greu, dar, după intrarea în Macedonia prin punctul de trecere a frontierei Presevo - Tabanovtse, se conduce mai relaxat deoarece autostrada Macedoniei îmbrăţişează munţii cu cele două sensuri de mers. Peisajul de care ai parte este copleşitor. Munţii Macedoniei se înalţă sălbatic, dezvăluind prăpăstii ameţitoare pe marginea cărora te poţi opri uneori pentru a alunga rutina. Un băiat macedonean întinde trecătorilor plăcinte specifice locului, care nu costă deloc mult. Sunt proaspete şi bune. Băiatul este politicos iar în gesturi şi voce se citeşte  mult bun simţ. Are ochii  de un albastru clar şi curat precum cerul senin întins protector deasupra Macedoniei. Am străbătut această ţară frumoasă în două ore pe autostradă, plătind 3 euro în total. 

Oricât te-ai documenta citind impresii de călătorie, mai este loc pentru surprize. În apropiere de intrarea în Grecia am auzit un zgomot ciudat, care venea parcă din altă lume. Un fel de zbârnâit electric, insistent. Am crezut că am făcut pană, dar roţile erau în regulă. Sunetele stranii au continuat tot drumul şi am avut parte de ele în  toată călătoria, dar abia când am ajuns pe insulă am aflat că era vorba de cicade, insecte care ies din pământ după mulţi ani şi vibrează asurzitor pentru a-şi găsi un partener. 

Intrarea în Grecia, Gevjelia - Evzoni, a fost frumoasă. Grecia primitoare şi caldă avea drumurile pline de flori, petale albe şi roz te însoţeau tot drumul, mărturisind încă de la început frumuseţea parfumată a acestei ţări răsfăţate de soare. 

Am urmat drumul spre Salonic, apoi spre Grevena. 

De la Grevena am urmat un drum pitoresc spre Kalambaka, printre măslini, dealuri şi câmpii coapte de soare. În opt ore de la plecarea din Niş eram în mijlocul unui peisaj aproape extraterestru, care te surprindea de la început prin faptul că îţi apărea brusc în faţă fără ca relieful observat până atunci să te pregătească pentru ineditul peisajului. În Kastraki te întâmpină stânci uriaşe, cu frunţile arse de soare, în jurul cărora se strecoară modest orăşelul. 

Rezervasem o cameră în căsuţele din Campingul Meteora Garden pentru a petrece puţin timp  în apropiere de  pământul sfânt al Meteorei, care se afla la doar 3 kilometri. Camera nu era extraordinară, dar avea balcon de unde puteai privi stâncile presărate din loc în loc. Practic, dormeai între ele. Preţul mic, piscina în care te puteai răcori, restaurantul, toate erau atrăgătoare. La fel şi amabilitatea lui Yannis, proprietarul de la care am primit harta Greciei şi informaţii despre traseul spre mănăstiri. Apa aproape rece de la duş a fost numai bună după drumul la peste 40 de grade, frigiderele comune în care puteam păstra alimente pentru drum au fost utile, vestitele frigărui greceşti, souvlaki, au avut însă un miros de petrol care nu mi-a plăcut.

Am profitat de puţinul timp pe care îl mai aveam la dispoziţie pentru a parcurge frumosul drum de 5 kilometri spre mănăstiri. Dar, nu fără a face mai întâi o scurtă plimbare pe potecuţa din apropierea campingului, de unde se zăreşte stânca subţire, care arată drept spre cer, un simbol plin de semnificaţii spirituale, motiv pentru care a fost numită Degetul lui Dumnezeu.

Am urmat apoi drumul spre cele 6 mari mănăstiri, ridicate de călugări pe stâncile care par picate din cer şi care le suspendă în aer, de unde şi numele cu care acest loc unic a intrat în patrimoniul UNESCO. Din loc în loc se vedeau grote care adoposteau pustnici retraşi acolo sau stânci care semănau cu  nişte scoici uriaşe lăsate în urmă de o mare misterioasă. 

Ce diferenţă între drumul întorcând elegant panglica de asfalt în jurul dealurilor gălbui, drumul turistului,  şi drumul pe care a urcat primul călugăr pe stâncă, muncindu-şi trupul şi sufletul pentru a se rupe de lume şi a se apropia de sfinţenie şi de cer!

Prima mănăstire clădită a fost Marea Meteoră, care domină zona de la înălţimea de 613 m, construită de călugărul Atanasie sosit de la Muntele Athos împreună cu mai mulţi călugări. În lipsa scărilor puse în zilele noastre la dispoziţia turiştilor, materialele necesare ridicării mănăstirilor  erau urcate în trecut cu ajutorul  plaselor de sfoară şi cu mare efort. Dar ce efort nu merită un loc de rugăciune şi căinţă izolat şi ridicat la propriu deasupra lumii? Un  loc în care se poate trăi în simplitate şi perfecţiunea poate găsi model în frumuseţea incredibilă a locurilor din jur şi cale de împlinire în mâinile celor care au încercat să şi-o apropie, făcând din mănastirile de la Meteora adevărate tezaure. 

Grădini de o frumuseţe răpitoare îşi desfac aleile înflorite în Mănăstirea de călugăriţe Rousanou. Culorile florilor împrospătate zilnic de suflete curate strălucesc asemenea lor între zidurile de piatră...

Gradină Manastirea Rousanou

Interior M. Rousanou

În celelalte mănăstiri, Sf. Ştefan, Sf. Nicolae Anapafsas, Varlaam, Sfânta Treime,  foi de pergament păstrează litera evangheliilor, bibliotecile feresc de uitare taine transmise din vechime, icoane pictate cu har înfrumuseţează interioarele sfinte, vase împodobite cu mărgăritare şi aur îşi găsesc locul în vârful stâncilor, ca şi când tot ce devine preţios din adâncurile şi truda pământului e închinat cerului şi celor care se apropie de el.  

 Mă las în voia drumului şi a soarelui Greciei care umple Câmpia Thesaliei de lumină lăptoasă, intensă. Ochii îmi alunecă în jurul stâncilor pe care culorile pământului au rotit hore, pe care îngerii apelor au coborât parcă  din cer, în vechime. Inima se umple de bucurie pură, sufletul se cufundă în liniştea apusului blând, care leagă spiritual şi poetic, într-un loc unic, cerul înalt de pământ.

M-am hotărât târziu să fac o călătorie în afara ţării, mult după ce majoritatea românilor gustaseră din plăcerea de a călători liber. Pentru mine, plecarea a fost precedată de luni de pregătire, luni  în care am căutat oferte de cazare decente ca preţ şi condiţii, am verificat regulile de călătorie în fiecare ţară, m-am informat în legătură cu amenzile care nu intrau în buget şi pe care trebuia să le evităm, am făcut schiţe cu autostrăzi, cu intrări, ieşiri, locuri pentru oprire, am calculat taxe pentru fiecare autostradă, am studiat programul şi preţul pentru feribot, am notat detalii despre plajele de pe insulă, monumentele pe care le-aş fi vizitat, am avut în vedere preţurile la benzină, la alimente. A fost o muncă imensă de documentare care mi-a făcut şi plăcere. Sunt de înţeles emoţiile pe care le-am avut când m-am apropiat de vamă. Aveam lecţiile făcute, documentele în regulă, dar orice mică neregulă, poate prea multă mâncare, sau ceva ce scăpasem din vedere, putea face ca tot planul de-acasă să nu se potrivească cu socoteala din vamă. 

După un drum frumos şi câteva învârteli am ajuns şi la Naidăş. Era devreme, nu era foarte aglomerat, vameşii băuseră cafeaua şi zâmbeau, era o zi luminoasă de iulie. Documentele erau în regulă, cartea verde era cea care ni s-a cerut peste tot. 

Peisajul din Serbia, nu mi s-a părut foarte diferit de al României. La Bella Crvka (Biserica Albă) am remarcat nişte lacuri frumoase unde se putea face o oprire şi se putea servi masa. Nu peste mult timp, am văzut Dunărea şerpuindu-şi albastrul pe sub podul peste care am trecut. Am căutat indicatorul  spre cetatea Smederevo, una din cele mai mari construcţii  medievale din Europa, un loc în care planificasem o scurtă oprire. 

Era deja foarte cald, iar fumul care ieşea pe alocuri făcea şi mai apăsătoare căldura. Cetatea, aflată oarecum în ruină, cu turnuri masive care parcă încercau să se desprindă de ea, îşi păstra încă silueta impunătoare. Am privit zidurile înalte, materia veche şi dură  menită să apere libertatea, să rămână simbol al unei vechi capitale, amintire a unei aşezări urbane din secolul XV. Cât de vulnerabilă este cea mai impunătoare construcţie în faţa timpului! Cât de uşor zidurile de apărare trec în uitare odată cu poveştile lor gri albăstrui şi cum îngăduie prezentului nepăsător să le încarce cu poveştile lui  colorate din plin cu grafitti şi inimioare roz. Doar Dunărea este aceeaşi, un prieten vechi şi statornic, un martor la fel de tăcut al strălucirii de odinioară ca şi al degradării de acum.

Dincolo de ziduri există un  parc frumos prin care te poţi plimba în timp ce porumbeii rotesc pe lângă tine aripi ca nişte clipe fericite. Ai vrea să le agăţi în suflet şi să te ducă departe de căldura sufocantă şi de tristeţea copleşitoare a zidurilor.

Am lăsat în urmă cetatea şi ne-am îndreptat spre autostrada A1, sperând să scăpăm de limitele de viteză din localităţi. N-am nimerit-o chiar din prima, dar sârbii sunt oameni buni şi ne-au dat o mână de ajutor. De acolo drumul a fost mai uşor dar şi mai plictisitor. 

La ora 16 eram la Niş, la Conacul Brankov. Din poze părea foarte frumos, dar realitatea era că abia am putut parca în curticica din faţă, iar cu recepţionera nu ne-am fi putut înţelege decât într-o singură limbă. A ei. În rest, toate bune. Camera era micuţă dar elegantă, curată, modernă. Din păcate, nu puteam plăti cu euro, aşa că toată după-amiza ne-am petrecut-o căutând o casă schimb valutar, pe o căldură care ne-a tăiat tot cheful de a mai vizita ceva. Spre seară am închis ochii visând când la profilul munţilor în dimineaţa ieşirii din România, când la plajele seducătoare şi la albastrul ispititor al apelor din Grecia care ne va primi cu flori în ziua următoare. 

Sunt locuri care au o magie irezistibilă, chemări subtile şi acel ceva unic care îţi pune visul în suflet, paşii pe drum...

Uneori este de ajuns o vară, o fotografie cu un albastru ireal, care te hipnoptizează, ca să începi să visezi la tărâmuri îndepărtate, la insule cărora aproape le poţi simţi parfumul, la un timp petrecut într-un paradis rupt de lume, în mijlocul mării, care îţi face semn cu eşarfe din care îţi surâd seducător mai multe nuanţe. Sunt veri în care visele se împlinesc.

Aşa a început călătoria spre Grecia, spre insula Zakynthos, care a picurat poezie în vene celebre, stări rare de extaz în suflete sensibile, sublim în clipele oricărui om care i-a căutat vreodată comorile.

''Vino, vreau să te-nvăț nebunia, pe căi delicioase și aberante/ am să te duc pentru-ntâia/ oară pe insula florilor, Zante.// E singurul loc unde ceasul nu bate,/ vino, vom locui fără grijă-n castelul numit Voluptate,/ cu turnuri înalte de-un stânjen..." scria Mihai Ursachi.
 

O călătorie spre Zante cu maşina personală poate dura 24 de ore. Dar mie îmi place să mă bucur pe îndelete de drum, mai ales când este un traseu pe care merg pentru prima dată. Cu un buget redus la minim nu pot alege cele mai luxoase cazări, dar pot alege mereu locuri minunate la care să mă opresc, traseul cel mai atrăgător din punct de vedere estetic şi pot alege mereu să mă bucur din plin, să mă las pradă tuturor emoţiilor care mă încearcă.

Cu bagajele strânse, cu documentele la bord şi cu rezervările făcute, trebuia doar să ne odihnim până a doua zi, când soarele ne-ar fi umblat prin gene pentru a ne împinge peste graniţe. Nu ştiu dacă doar nerăbdarea de a pleca sau şi dorinţa de a conduce mai lejer a doua zi m-au făcut să schimb planul, însă, în loc să plecăm întins de la Cluj-Napoca până la Niş, am urcat în maşină în seara aceea şi, în trei ore eram la Buchin, destul de aproape de graniţă. Drumul printre munţi, curtea liniştită a pensiunii, soarele care lumina blând munţii conturaţi discret de dimineaţă mi-au fost oaze de linişte. Am plecat spre graniţă cu ochii pe hartă, cu gândul că vom ajunge foarte devreme în Serbia, la Niş, un loc în care nu aveam în plan decât odihna. Dar, tot mângâind harta, ochii mei nu puteau să treacă nepăsători pe lângă minunea de la Paralela 45, cascada Bigăr, cea lăudată peste hotare şi plină de legende. Şi, cum nu era departe...

N-a mai contat că eram în sandale cu toc, că potecuţa alunecoasă nu prea făcea echipă bună cu ele, eram toată numai încântare. La fel a fost şi drumul spre Rezervaţia naturală Izvorul Bigăr, DN 57B, dinspre Anina spre Bozovici.

O scurtă oprire la cascada Kirsha care îşi desfăcea şuviţele luminoase în soare. Un moment pentru fotografii.

 De pe acelaşi drum se poate intra şi spre Lacul Gura Golumbului, o frumuseţe discretă a naturii, care merita din plin o privire.

Am căutat apoi indicatorul Paralela 45, urmând drumul îngust până la parcarea improvizată în drum... şi am văzut-o. De obicei, cascadele se aud mai întâi, se aud de departe. Cascada Bigăr (Coronini) era liniştită. Apa Izvorului Bigăr se prelingea delicat, ducându-mă cu gândul la apa de botez a unui copil. Argintul izvorului se lăsa furat parţial de muşchiul verde, adunând stropii risipiţi abia la marginea de jos, de unde îi lăsa să cadă în franjuri lichide în braţele râului Miniş. Cursul izvorului se înşuruba în al râului, contopirea lor lăsând urme luminoase, ca într-o întâlnire magică.

În general caut legendele, îmi place şă ştiu povestea unui loc. Cascadele au, de obicei, poveşti triste, poate pentru că este vorba de căderile abrupte ale apei şi ele ne duc cu gândul la propriile noastre alunecări sau căderi. Dar aici, la Bigăr, am aflat cum se cade cu graţie, am văzut cum apa îşi asumă drumul cu mai multă împăcare şi linişte, ca şi cum ar sugera că esenţa ei este curgerea şi continuarea drumului, nu căderea.

Am plătit biletul de intrare şi am parcurs cei 200 de metri pe potecuţa umedă care urca spre izvor. M-am bucurat de micile cascade, de apa limpede care ieşea de sub stâncă, de jocul de lumini şi umbre, de toată liniştea locului

Am mângâiat iarba de acasă, am pus un semn de dragoste în suflet, am memorat apele mai clare ca niciodată, verdele despre care încă nu ştiam cât îmi va fi de drag la întoarcere şi am plecat, precum frumoasa apă, mai departe, la drum.

Eu am noroc. Înfloresc într-un oraş cu o grădină unică. O grădină unică înfloreşte în mine. Şi desigur, în tine. Mă plimb prin Grădina Botanică Alexandru Borza ca prin sufletul unui om. De la intrare mă întâmpină chipul relaxat al savantului, care pare cufundat în meditaţie şi prins, parcă pentru totdeauna, în peisaj, în miracolul unei lumi pe care a simţit-o şi a iubit-o, o lume pe care a încercat să ne-o arate şi să ne-o dăruiască şi nouă. La picioarele mele, lalele deschise întind cupe pline de inocenţă sau de culoare pentru însetaţi. Nu pot să nu remarc magnoliile, cupele alb-trandafirii oferite cerului, dar şi privirilor noastre, când se îndreaptă spre el. Alei cuminţi te poartă printre geometrii colorate, care îngână formele perfecte ale Universului.

        

Aleile te vor purta şi spre Turnul de apă, un uriaş alb de pe umerii căruia poţi admira în tihnă oraşul Cluj-Napoca şi Grădina Romană.

Poţi să te plimbi mai departe printre specii de plante rare, peste podeţe rustice. Băncuţele de pe margine îţi vor oferi un loc, şi, dacă ai destulă răbdare, poţi auzi izvorul, poţi surprinde varietatea păsărilor care vin uneori foarte aproape, ba chiar poţi vedea jucăuşele veveriţe care nu te lasă să pleci fără să-ţi fure un zâmbet.

Opreşte-te şi la sere, acolo unde flori din alte lumi învaţă să crească şi să existe în lumi în care altfel n-ar putea exista, acolo unde spinii rabdă până la o nouă înflorire, unde se adună aburi şi rouă până când plantele acvatice învaţă o cale de a se înălţa şi de a respira deasupra lumii din care s-au născut, acolo unde invitaţii din toate colţurile lumii aşteaptă să fie deschise, primite, şi, poate, urmate.

Un traseu de o frumuseţe tulburătoare este cel care urcă la rezervaţia Iezerele Cindrelului, pornind dinspre cabana Oaşa. Vei descoperi locuri care te vor face să crezi din nou în magie. Valea Frumoasei e splendidă la primele ore ale dimineţii. Siluete pierdute în lumina difuză, rouă care suspină, strălucind în ierburi, surâsul florilor presărate pe maluri, limpezimea izvorului care coboară din munte, toate surprind simţurile şi fac să vibreze armonios coardele sensibile ale oricărui suflet.

De la cabana Oaşa, cauţi intrarea pe drumul DJ 106N, Tărtărău-Păltiniş, un drum cu aspect forestier dar destul de accesibil. În cazul în care te rătăceşti, localnicii sau pădurarul, pe care îl găseşti mai tot timpul în zonă, te vor ghida cu drag. Vei avea prilejul să te bucuri de multe locuri pitoreşti în căutarea drumurilor de munte care urcă spre lacurile glaciare. Unul dintre ele, de o frumuseţe răvăşitoare, este Iezerul Mare din Rezervaţia Iezerele Cindrelului, aflat la 1998 m. Poţi să te bucuri de frumuseţea sa şi de drumul în sine dacă laşi comoditatea deoparte şi te încumeţi să urci pe jos 2 ore spre Vârful Cindrel (2244 m). Urcând, vei înţelege că muntele nu te roagă, nu te cheamă, nu te obligă. Doar este. Neclintit, cu frumuseţile lui mai mult sau mai puţin accesibile. Când vei ajunge în vârf nu vei regreta. Pe lângă frumuseţea pe care ţi-o oferă, muntele te redă ţie însuţi. 

Drumul spre Iezerele Cindrelului este accesibil cu maşina pe o porţiune destul de mare, apoi urcă spre Păltiniş, pe poteci încântătoare şi pe trasee marcate. Iezerul Mare, o oglindă ovală întoarsă spre cer, dă un farmec aparte versantului nordic al platoului Cindrel. Recomand acest traseu dinspre Oaşa pentru că peisajele care se dezvăluie ochilor sunt ameţitoare, nu am întâlnit câini ciobăneşti agresivi, efortul e moderat iar senzaţia pe care o ai când ajungi în vârful Cindrel e de nedescris. 

Creste de munte în braţele cărora un cer senin amestecă albastrul său profund cu verdele lichid, vegetal, cu umbre şi lumini, inventând nuanţe care te lasă fără respiraţie. Maluri înflorite, ierburi fine, viaţa din adânc, zborurile de deasupra, pădurile cu dulci poteci, tulpini de verde crud echilibrate de fructele coapte ale culorilor, toate concentrate într-un ochi de apă, într-o palmă de munte, lacrimă cu care nu se plânge, ci se mărturiseşte, nu se aruncă, ci se păstrează. Timpul, amestecând memoria omului cu memoria lui.