Breathtaking Zakynthos — Între răsărit şi apus: Marathias - Keri Lighthouse - Mizithres
Era prima dimineaţă pe insulă şi marea mi se zbătea sub pleoapele pline încă de vis. M-am trezit înaintea soarelui şi a cicadelor şi m-am furişat afară, încercând să prind razele strecurându-se printre frunzele palmierilor, dezmierdând florile din curte, încălzind insula Marathonissi şi luminând pânzele bărcilor care se pregăteau de plecare. Doi căţei m-au însoţit bucuroşi până la plaja cu nisip fin din cealaltă parte a portului şi am aşteptat împreună răsăritul care presăra licurici aurii pe malul umed şi pe undele line. Era linişte în Keri Lake, o linişte care mă învăluia blând şi mă relaxa, asemenea culorilor calde care îmi alergau pe chip, luminându-l.
M-am bucurat pe îndelete de răsărit şi de marea care, pentru câteva clipe, era numai a mea, apoi am plecat spre plaja Marathias. După un drum plăcut printre măslini şi pini am zărit pietrele deschise la culoare printre care ape clare se întreceau în străluciri albastre precum cerul sau verzi ca smaraldul, întunecate de umbre sau luminate de soare. În jocul nuanţelor puteai ghici mai multe lumi pe care apele le povesteau în felul lor. Coastele se deşirau de-a lungul ţărmului, ondulând dâre de culori, nuanţele de verde, roşu, cărămiziu ale vegetaţiei împletindu-se cu tonurile mai reci ale apelor. Nisipul alb lua uneori forme ciudate, conturând chipuri cu privirile adâncite în mare. Un sfat misterios al bătrânilor...
Ape limpezi şi foarte adânci, aşa cum sunt şi sufletele uneori, te îndemnau să te scufunzi şi să le cauţi comorile. Mi s-a părut un loc deosebit de frumos şi retras, o sălbăticie superbă a coastei unde nu am întâlnit prea multă lume. Doar două cupluri aleseseră să-şi petreacă dimineaţa acolo. Unii făceau snorkeling, petrecând mai mult timp sub apă, ceilalţi, un cuplu de francezi, se bronzau pe o stâncă însorită. Am remarcat frumuseţea franţuzoaicei şi relaxarea cu care îşi continua lectura, fără a părea deloc inhibată de prezenţa noastră, deşi bustul îi era descoperit complet.
Am petrecut toată dimineaţa la Marathias, bucurându-mă de stâncile neobişnuit de albe, de contrastul minunat cu apele care băteau în verde închis în partea cealaltă a coastei pe care ne-am retras, de scoicile pe care le culegeam din apă, de soare şi de valurile care se izbeau sălbatic de mal. Sunetul acesta al intensităţii e felul în care marea mă lasă fără gânduri şi mă umple de prezenţa ei copleşitoare, imensă.
La întoarcere am fotografiat din mers panorama superbă a zonei şi am coborât treptele terasei pe care am zărit-o întâmplător şi care ne îmbia cu vegetaţia luxuriantă şi cu bolta de umbră. Am descoperit cu bucurie că treptele se sfârşeau chiar în mare.
Spre seară am pornit spre Keri, unul dintre puţinele locuri care au scăpat de cutremurul din 1953 fără distrugere masivă. Un drum asfaltat urcă spre sat, unde te poţi opri să vizitezi biserica veche. Drumul prin Keri este abrupt şi cu o singură bandă, se circulă cu grijă. Am lăsat în urmă piatra caselor tradiţionale şi ne-am îndreptat spre Keri Lighthouse. Am rămas câteva minute la umbra pinului, lângă farul alb şi steagul Greciei. Apoi am continuat drumul pe coasta care te cucerea cu explozia de culori şi cu panorama superbă.
În aşteptarea apusului ne-am oprit la restaurantul care oferea o privelişte incredibilă spre stâncile Mizithres, două stânci deschise la culoare care răsar din apele cele mai darnice în nuanţe pe care le-am văzut vreodată. Un loc fantastic, cu maluri înalte şi ape înspumate care îţi taie răsuflarea. Aş fi rămas acolo încă mult timp, dăruind ochilor şi sufletului toată desfătarea pe care Marea Ionică o oferă din plin.
M-am desprins cu greu din mrejele apelor exotice şi m-am îndreptat spre locul special din care poţi vedea unul din cele mai frumoase apusuri de pe insulă. Îndrăgostiţi sau fotografi, turişti sau călători, tineri, bătrâni sau copii, toţi păreau uniţi pentru o clipă de o dorinţă comună, aceea de a urmări spectacolul fascinant al soarelui care apune.
Ne place să urmărim ceremoniile luminoase pe cer. Poate pentru că atunci timpul trece vizibil şi rezonăm cu schimbările prin care trec culorile pe care le percepem, cu blândeţea şi delicateţea primei raze de soare, cu lumina clară a zilei, cu intensitatea nuanţelor apusului, cu stingerea lor...
Coborând încet în mare, soarele arunca lumini calde pe chipurile oamenilor, le aprindea obrajii şi le lumina ochii. Cum stăteau adunaţi aşa, sub vraja luminilor, cu emoţiile care li se citeau pe chipuri, păreau conectaţi la toată energia bună din Univers. Erau atât de frumoşi, atât de umani. Ei au fost spectacolul meu...
0 comentarii: