M-am hotărât târziu să fac o călătorie în afara ţării, mult după ce majoritatea românilor gustaseră din plăcerea de a călători liber. Pentru mine, plecarea a fost precedată de luni de pregătire, luni  în care am căutat oferte de cazare decente ca preţ şi condiţii, am verificat regulile de călătorie în fiecare ţară, m-am informat în legătură cu amenzile care nu intrau în buget şi pe care trebuia să le evităm, am făcut schiţe cu autostrăzi, cu intrări, ieşiri, locuri pentru oprire, am calculat taxe pentru fiecare autostradă, am studiat programul şi preţul pentru feribot, am notat detalii despre plajele de pe insulă, monumentele pe care le-aş fi vizitat, am avut în vedere preţurile la benzină, la alimente. A fost o muncă imensă de documentare care mi-a făcut şi plăcere. Sunt de înţeles emoţiile pe care le-am avut când m-am apropiat de vamă. Aveam lecţiile făcute, documentele în regulă, dar orice mică neregulă, poate prea multă mâncare, sau ceva ce scăpasem din vedere, putea face ca tot planul de-acasă să nu se potrivească cu socoteala din vamă. 

După un drum frumos şi câteva învârteli am ajuns şi la Naidăş. Era devreme, nu era foarte aglomerat, vameşii băuseră cafeaua şi zâmbeau, era o zi luminoasă de iulie. Documentele erau în regulă, cartea verde era cea care ni s-a cerut peste tot. 

Peisajul din Serbia, nu mi s-a părut foarte diferit de al României. La Bella Crvka (Biserica Albă) am remarcat nişte lacuri frumoase unde se putea face o oprire şi se putea servi masa. Nu peste mult timp, am văzut Dunărea şerpuindu-şi albastrul pe sub podul peste care am trecut. Am căutat indicatorul  spre cetatea Smederevo, una din cele mai mari construcţii  medievale din Europa, un loc în care planificasem o scurtă oprire. 

Era deja foarte cald, iar fumul care ieşea pe alocuri făcea şi mai apăsătoare căldura. Cetatea, aflată oarecum în ruină, cu turnuri masive care parcă încercau să se desprindă de ea, îşi păstra încă silueta impunătoare. Am privit zidurile înalte, materia veche şi dură  menită să apere libertatea, să rămână simbol al unei vechi capitale, amintire a unei aşezări urbane din secolul XV. Cât de vulnerabilă este cea mai impunătoare construcţie în faţa timpului! Cât de uşor zidurile de apărare trec în uitare odată cu poveştile lor gri albăstrui şi cum îngăduie prezentului nepăsător să le încarce cu poveştile lui  colorate din plin cu grafitti şi inimioare roz. Doar Dunărea este aceeaşi, un prieten vechi şi statornic, un martor la fel de tăcut al strălucirii de odinioară ca şi al degradării de acum.

Dincolo de ziduri există un  parc frumos prin care te poţi plimba în timp ce porumbeii rotesc pe lângă tine aripi ca nişte clipe fericite. Ai vrea să le agăţi în suflet şi să te ducă departe de căldura sufocantă şi de tristeţea copleşitoare a zidurilor.

Am lăsat în urmă cetatea şi ne-am îndreptat spre autostrada A1, sperând să scăpăm de limitele de viteză din localităţi. N-am nimerit-o chiar din prima, dar sârbii sunt oameni buni şi ne-au dat o mână de ajutor. De acolo drumul a fost mai uşor dar şi mai plictisitor. 

La ora 16 eram la Niş, la Conacul Brankov. Din poze părea foarte frumos, dar realitatea era că abia am putut parca în curticica din faţă, iar cu recepţionera nu ne-am fi putut înţelege decât într-o singură limbă. A ei. În rest, toate bune. Camera era micuţă dar elegantă, curată, modernă. Din păcate, nu puteam plăti cu euro, aşa că toată după-amiza ne-am petrecut-o căutând o casă schimb valutar, pe o căldură care ne-a tăiat tot cheful de a mai vizita ceva. Spre seară am închis ochii visând când la profilul munţilor în dimineaţa ieşirii din România, când la plajele seducătoare şi la albastrul ispititor al apelor din Grecia care ne va primi cu flori în ziua următoare.