Călătoria spre Insula Zakynthos — 1. Cascada Bigăr şi clipe în care apele cad cu graţie
Sunt locuri care au o magie irezistibilă, chemări subtile şi acel ceva unic care îţi pune visul în suflet, paşii pe drum...
Uneori este de ajuns o vară, o fotografie cu un albastru ireal, care te hipnoptizează, ca să începi să visezi la tărâmuri îndepărtate, la insule cărora aproape le poţi simţi parfumul, la un timp petrecut într-un paradis rupt de lume, în mijlocul mării, care îţi face semn cu eşarfe din care îţi surâd seducător mai multe nuanţe. Sunt veri în care visele se împlinesc.
Aşa a început călătoria spre Grecia, spre insula Zakynthos, care a picurat poezie în vene celebre, stări rare de extaz în suflete sensibile, sublim în clipele oricărui om care i-a căutat vreodată comorile.
''Vino, vreau să te-nvăț nebunia, pe căi delicioase și aberante/ am să te duc pentru-ntâia/ oară pe insula florilor, Zante.// E singurul loc unde ceasul nu bate,/ vino, vom locui fără grijă-n castelul numit Voluptate,/ cu turnuri înalte de-un stânjen..." scria Mihai Ursachi.
O călătorie spre Zante cu maşina personală poate dura 24 de ore. Dar mie îmi place să mă bucur pe îndelete de drum, mai ales când este un traseu pe care merg pentru prima dată. Cu un buget redus la minim nu pot alege cele mai luxoase cazări, dar pot alege mereu locuri minunate la care să mă opresc, traseul cel mai atrăgător din punct de vedere estetic şi pot alege mereu să mă bucur din plin, să mă las pradă tuturor emoţiilor care mă încearcă.
Cu bagajele strânse, cu documentele la bord şi cu rezervările făcute, trebuia doar să ne odihnim până a doua zi, când soarele ne-ar fi umblat prin gene pentru a ne împinge peste graniţe. Nu ştiu dacă doar nerăbdarea de a pleca sau şi dorinţa de a conduce mai lejer a doua zi m-au făcut să schimb planul, însă, în loc să plecăm întins de la Cluj-Napoca până la Niş, am urcat în maşină în seara aceea şi, în trei ore eram la Buchin, destul de aproape de graniţă. Drumul printre munţi, curtea liniştită a pensiunii, soarele care lumina blând munţii conturaţi discret de dimineaţă mi-au fost oaze de linişte. Am plecat spre graniţă cu ochii pe hartă, cu gândul că vom ajunge foarte devreme în Serbia, la Niş, un loc în care nu aveam în plan decât odihna. Dar, tot mângâind harta, ochii mei nu puteau să treacă nepăsători pe lângă minunea de la Paralela 45, cascada Bigăr, cea lăudată peste hotare şi plină de legende. Şi, cum nu era departe...
N-a mai contat că eram în sandale cu toc, că potecuţa alunecoasă nu prea făcea echipă bună cu ele, eram toată numai încântare. La fel a fost şi drumul spre Rezervaţia naturală Izvorul Bigăr, DN 57B, dinspre Anina spre Bozovici.
O scurtă oprire la cascada Kirsha care îşi desfăcea şuviţele luminoase în soare. Un moment pentru fotografii.
De pe acelaşi drum se poate intra şi spre Lacul Gura Golumbului, o frumuseţe discretă a naturii, care merita din plin o privire.
Am căutat apoi indicatorul Paralela 45, urmând drumul îngust până la parcarea improvizată în drum... şi am văzut-o. De obicei, cascadele se aud mai întâi, se aud de departe. Cascada Bigăr (Coronini) era liniştită. Apa Izvorului Bigăr se prelingea delicat, ducându-mă cu gândul la apa de botez a unui copil. Argintul izvorului se lăsa furat parţial de muşchiul verde, adunând stropii risipiţi abia la marginea de jos, de unde îi lăsa să cadă în franjuri lichide în braţele râului Miniş. Cursul izvorului se înşuruba în al râului, contopirea lor lăsând urme luminoase, ca într-o întâlnire magică.
În general caut legendele, îmi place şă ştiu povestea unui loc. Cascadele au, de obicei, poveşti triste, poate pentru că este vorba de căderile abrupte ale apei şi ele ne duc cu gândul la propriile noastre alunecări sau căderi. Dar aici, la Bigăr, am aflat cum se cade cu graţie, am văzut cum apa îşi asumă drumul cu mai multă împăcare şi linişte, ca şi cum ar sugera că esenţa ei este curgerea şi continuarea drumului, nu căderea.
Am plătit biletul de intrare şi am parcurs cei 200 de metri pe potecuţa umedă care urca spre izvor. M-am bucurat de micile cascade, de apa limpede care ieşea de sub stâncă, de jocul de lumini şi umbre, de toată liniştea locului
Am mângâiat iarba de acasă, am pus un semn de dragoste în suflet, am memorat apele mai clare ca niciodată, verdele despre care încă nu ştiam cât îmi va fi de drag la întoarcere şi am plecat, precum frumoasa apă, mai departe, la drum.
