CLIPE DE COLECȚIE

Am plecat din Kalambaka devreme, când soarele aprindea alte părţi ale lumii, ceea ce nu aş fi crezut că o să mă bucure. Dar, cum aveam de urcat munţii, am preferat răcoarea dimineţii razelor care ard la propriu vegetaţia Greciei. Plecam spre muntele Parnas, muntele muzelor şi traseul mă emoţiona, mai ales că ştiam sau speram că spre Lamia se zăreşte şi marea. Am renunţat la autostradă şi am urmat drumul prin Trikala, Karditsa, Lamia, cu oprire la  Delphi. Era prima călătorie în Grecia şi nu puteam trece indiferentă prin orăşelul care a intrat în legendă datorită vestitului Oracol, încărcăturii istorice şi spirituale, frumuseţii extraordinare a zonei care oferă privirii călătorului şi marea şi muntele, dar şi iluzia că se află în centrul lumii, acolo unde aripile vulturilor, conform legendei, după un zbor prelung, s-au întâlnit în sfârşit. 

 Grecia te întâmpină cu flori şi arome, te înveseleşte şi te ameţeşte. Durează un timp până când începi să te întrebi unde sunt copacii cu care erai familiarizat. Te obişnuieşti treptat cu relieful arid, cu atmosfera lăptoasă, cu atostrăzile pe care aproape poţi zbura. Cu căldura... nu prea. Sunt zile în care intri ca într-o saună, îţi doreşti câţiva stropi de  ploaie în concediul planificat în funcţie de vreme şi, ca atare, plin de zile însorite, pe o insulă însorită, într-o ţară în care sunt incedii destul de des. 

 Am trecut prin orăşele drăguţe, fără trafic aglomerat, dar cu străduţe întortocheate care te invitau să le mai admiri un timp. În Lamia am zărit marea sclipind în depărtare. Albastrul undelor te ispitea să părăseşti drumul, să te apropii de mal şi să te laşi în voia valurilor care se joacă şi îţi fură din griji. Ştiam că voi vedea marea şi din Delphi, de la balconul hotelului, ales special pentru priveliştea spre golf,  iar în ziua următoare o voi avea pe toată în jur. Doar de asta îmi dorisem o călătorie pe insulă!

Am continuat drumul prin munţi, un urcuş care mă speria puţin pentru că muntele Parnas atinge 2 457 de metri. Incredibil cât de bun şi spectaculos a fost traseul! A fost prima dată când am văzut şi altceva decât arbuşti, tufişuri şi măslini. M-au cucerit chiparoşii, cu siluetele lor elegante, alungite spre cer, ca nişte lumânări care nu ard şi nu se consumă, doar aşteptă neclintite lumina zilei şi umbrele ei, întunericul nopţii şi aprinderea stelelor, primindu-le pe toate echilibrat, firesc. Din loc în loc, câte un sat răsărea pe o coastă de munte, surâzând de sub acoperişuri de culoarea pământului roşiatic, casele albe aşezate în trepte te invitau să faci fotografii, toate te îndemnau să le parcurgi potecile şi să le cauţi poveştile. Dar timpul e scurt şi uneori trebuie să te mulţumeşti cu o clipă, cu un început de cântec pe care drumul ţi l-a dăruit şi să mergi mai departe.

 













Delphi este un orăşel la înălţime iar pentru a ajunge la el trebuie să urci serpentine răsucite care îţi pun nervii la încercare. După ce ai scăpat de ele, dai de străduţe. Te strecori pe banda îngustă printre maşinile parcate în faţa hotelurilor, sperând la parcarea ta gratis, garantată prin rezervare. Nu te mira când afli că parcarea este în faţa hotelurilor şi nimeni nu îţi va ridica maşina dacă eşti cazat. Doar eşti în Delphi, buricul pământului!

În Delphi totul e uşor de găşit. Hotelul la care am ales cazarea, Aeolos Hotel, avea o intrare plăcută, care te ducea cu gândul la o galerie de artă. Tablourile pictate în culori vii sau lucrările în relief cu trimiteri la antichitate, mobilierul elegant, toate te făceau să te simţi confortabil. Camera modestă dar curată contrasta uşor cu priveliştea spectaculoasă pe care o aveai de la balcon. Se vedeau poalele muntelui şi golful de la Itea şi marea cu albastrul ei intens strecurând mângâieri transparente spre ţărm. Era o privelişte pe care o respirai, o lăsai să te seducă oricât avea chef. Acesta a şi fost motivul pentru care am întârziat vizitarea obiectivelor din zonă.

Hotelul oferea turiştilor un pliant cu locurile de interes.

Primul loc pe care l-am vizitat a fost Muzeul Arheologic, un tezaur cu artefacte impresionante. N-am folosit aparatul de fotografiat deoarece lumina bliţului putea afecta obiectele expuse şi, cum nu aveam destulă lumină naturală, am renunţat la fotografiere. Din vitrine ne răpeau forme, siluete şi culori din care se scurgea timpul cu zei şi legende cu tot. Eram când în mijlocul războiului din Troia, când în Gigantomahia. Aurul şi fildeşul, ceramica, lutul sau marmura te purtau prin timpuri cu frunze de acantă şi laur, dragoni sau alte creaturi care urcau imaginaţia pe culmi grozave, oferindu-i spectacolul antichităţii. Acum admiram amazoane, imediat mă uluia graţia dansatoarelor care păreau desprinse nu doar de pământ, ci de lumea întreagă, prin gesturi care te făceau să auzi muzica. Am admirat "Omphalosul", semisfera de marmură sculptată care marca centrul pământului, "Sfinxul din Naxos", darul pentru care cetăţenii acestuia au primit privilegiul de a consulta cu prioritate influentul "Oracol din Delphi" care dădea răspunsuri alambicate. Aproape că am zărit "Mărul Discordiei" văzând genunchiul Afroditei arcuit graţios pentru a coborî din trăsură, mi-am promis ceva important privind statuetele celor doi fraţi care au primit cea mai frumoasă răsplată pentru că şi-au ajutat mama, au primit neuitarea, nemurirea, care înseamnă învingerea morţii fizice prin rămânerea în inima oamenilor. Am urmărit luminile din ochii "Conducătorului de car" şi am înţeles de ce strălucirea lor reflectă parcă întreaga forţă interioară, în ciuda atitudinii modeste. Copleşitoare şi impresionantă lumina ochilor unui învingător, mai ales când vine din interior...

 Lumea zeilor ieşea din legendă şi respira lângă tine, personajele înfăţişate erau pline de dramatism, pasiune sau echilibru. Deschideau uşi în mine sau le trânteau, invitând la contemplare dar şi la introspecţie. " Cunoaşte-te pe tine însuţi!" ne îndemna Socrate. Şi ce loc ar fi mai bun decât acesta, în care cuvintele scrise pe frontispiciul Templului lui Apollo, alături de "Nimic în exces!", te invită la o călătorie interioară, la o altfel de plimbare decât una de formă sau de politeţe prin tine...?! Să îţi cunoşti sufletul, dorinţele şi pasiunile, să îţi cunoşti valorile şi priorităţile, limitele, prejudecăţile, ceea ce te diferenţiază dar şi ceea ce te conectează la ceilalţi, să ştii cine eşti şi ce rost ai pe lume... Întrebările care ne preocupă pe fiecare de la un moment dat au nevoie şi de răspunsuri. Şi acestea se află în noi.

Am trecut pe lângă sarcofagul de lângă muzeu, am fotografiat o operă expusă în afara sa şi am pornit spre Templul Atenei, care se vedea de sus.

Pe drum am făcut un popas la un izvor cu apă rece. Acolo se răcoresc trecătorii care pornesc spre Templu cu soarele Greciei pe cap. Răcorirea se face şi în moduri mai neobişnuite, aşa cum am văzut la un călător care se oprise acolo şi îşi turna apă în cap cu şapca din dotare. După o conversaţie de un sfert de oră în engleză, am aflat că era român şi lucra de câţiva ani în Grecia. De la el am aflat detalii despre traseul de a doua zi, fapt care a uşurat drumul spre Templul Atenei, unde am văzut faimosul Tholos, ruinele celor două trezorerii, am admirat detaliile lucrate cu precizie în marmură. Te poţi plimba printre ruine, le poţi reconstrui în imaginaţie şi poţi să-ţi tragi puţin sufletul la umbră, pentru că te aşteaptă un urcuş greu, în plină caniculă,  la întoarcere.

Am petrecut seara pe scări, la Ta Skalakia. Iedera care se revărsa de pe acoperiş, ineditul locului şi amabilitatea proprietarului albanez convingeau pe oricine să comande mai mult decât şi-ar fi propus. Mâncarea a fost excepţională, totul se topea în gură. Pulpă de miel, salată grecească, dolomates ( un fel de sarmale specifice), musaca, îngheţată şi iaurt cu miere, miere  dulce precum seara din Delphi , prelungită pe balconul hotelului până când soarele s-a retras, ascunzând privirii formele şi culorile şi lăsând doar marea să legene vise, să ne poarte în taină pe valuri înspumate, prin timp şi prin inimă...