Memorabil
I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu știa cine e Nichita. Și atunci m- am trezit la realitate. Nu cultura e cea pe care o știe lumea...
Mircia Dumitrescu
Poezia nu ţine de foame, spun înţelepţii. De-asta nu mă satur niciodată de ea... concluzionez eu. De aceea o caut mereu şi o preţuiesc, fie că este păstrată în zidurile vechi sau furişată pe străduţele înguste, îmi surâde dintr-un balcon cu flori sau răsare din bunătatea care luminează chipul unui necunoscut, leagănă mările sau face mâinile copiilor bulgăr.
Oraşul Zakynthos o oferă din plin, insula însă mai avea poteci poetice şi ţărmuri de vis, iar apropierea serii ne invita spre Drosia, locul unde aveam de petrecut 5 zile în care nu planificasem nimic special. E bine să mai laşi ferestre din acestea în program, altfel rişti să devii prizonierul unui plan de vacanţă, fără pic de spontaneitate şi cu o libertate restrânsă în alegeri. E bine şi pentru că pot interveni situaţii neprevăzute. Deplasarea spre locurile anterioare păruse floare la ureche. Când drumurile încep să se deşire şi să se ramifice parcă la nesfârşit, ştii că te îndrepţi spre Drosia. Ştii- e un fel de-a spune, pentru că toate drumurile seamănă, trec prin livezi de măslini iar singurul punct de reper de care am avut parte a fost... un măgar. Întrebarea care nu îmi dădea pace: O fi tot măgarul ăla...?


Am ajuns într-un final la Studios Petra, cocoloşind cu ciudă hărţile şi declarându-le complet inutile şi propunându-mi ca, pe viitor, să îmi îmbunătăţesc capacitatea de a identifica şi diferenţia exemplarele urecheate care păşteau nepăsătoare prin livezi. Soarele îşi etala puterea umplând studiourile cu lumină orbitoare care clocotea sub norii adunaţi peste mare şi sub cămăşile noastre, făcându-ne să amânăm cercetarea curţii şi să ne uităm cu invidie spre hotelul din apropiere, binecuvântat cu piscină.





Când soarele a dat semne că şi-a mai domolit puţin atacul asupra epidermei, am căutat un loc din care să admirăm apusul pe mare. Casele frumoase, cu felinare aprinse, cu porţile deschise, parcă te provocau să le treci pragul romantic şi să aştepţi acolo până când marea adună şi ascunde înăuntrul ei toate culorile apusului. Am rezistat ispitei şi am coborât printre leandri până când am ajuns la un dig prăbuşit în timp şi în ape. Pietre mari şi rotunde şi o mare zbuciumată ne-au îndreptat paşii spre vardiola care se zărea pe culme. Un punct de observaţie vechi, din piatră, cu formă piramidală şi lanţuri ruginite mi s-a părut o companie mai interesantă în seara aceea. De sus se vedea şi o construcţie simplă, albă, care oferea visătorilor un loc de aşteptare. Un cuplu aştepta acolo apusul, avea o poezie a sa aşteptarea aceea, în care nu am dorit să intervenim. Am aşteptat şi noi în tăcere, asemenea vechilor vardiole.
Featured post
Sunt locuri care au o încărcătură puternică, o amprentă energetică pe care o simţi, locuri care lasă timpul să te parcurgă în toate sen...