CLIPE DE COLECȚIE

Uneori e interesant să călătoreşti printre oameni cărora nu le cunoşti limba. E un fel de  tăcere a semenilor care te lasă să auzi şi alte sunete, să prinzi şi alte înţelesuri care îţi solicită mai degrabă spiritul decât intelectul. Şi te deschid în profunzime. Şi te sculptează în interior. Pentru un om care tânjeşte după o insulă, după o rupere- măcar temporară- de o lume care se străduieşte să desăvârşescă un limbaj mai degrabă al urii, un drum la Mănăstirea Anafonitria a fost o binecuvântare. 

Am plecat în jurul prânzului dinspre Exo Chora, de la măslinul cu care timpul a fost generos, la fel ca şi soarele în ziua aceea. Am ajuns foarte repede în Anafonitria, unul din satele în care încă supravieţuiesc căsuţele de piatră şi culorile mării înspumate. Nu va trece mult şi probabil şi acestea vor fi înlocuite de construcţiile moderne care deja îşi strecoară culorile şi arhitectura îndrăzneaţă în cuminţenia şi simplitatea tradiţională, dar, câtă vreme există, nici soarele arzător nu m-ar putea opri să le cutreier străduţele şi să le savurez farmecul.

 O tavernă modestă aşteaptă la marginea drumului călători însetaţi. Pe o insulă în care apa potabilă este o raritate şi soarele e în exces nu îţi poţi dori decât să găseşti un loc de unde să poţi cumpăra o apă rece. Indicatoarele te anunţă că eşti foarte aproape de Mănăstirea Anafonitria şi nu prea departe se află Porto Vromi şi balconul de unde se poate admira plaja Navagio, trofeul oricărui fotograf şi al oricărui vizitator al insulei. Cum aveam planificată în ziua următoare o excursie cu vaporaşul la Navagio, mi-am rezervat pentru după-amiaza aceasta plăcerea de a înota în mare la Porto Vromi.  Dar numai după ce treceam pe sub bolţile mănăstirii din apropiere. 

Un căţel dormea fără griji la intrare de parcă trecerea pe sub bolta unui loc sfânt nu putea lăsa în nimeni vreo intenţie rea. 

În continuare, locul te primea cu bucurie. Florile surâdeau de pe trepte, din ziduri crăpate, din vase mari, calde. O linişte aparte te învăluia şi te lăsa să te plimbi şi să te bucuri de frumuseţea  cu ziduri din secolul XV, care, dacă ar putea vorbi, ar povesti cum a devenit locul acesta acela în care un om a primit numele de "Sfânt al iertării". Este vorba despre acelaşi Dionysios, nobilul care a încercat să trăiască în simplitate, renunţând mereu la titluri şi la posesiuni, fugind mereu de abisul orgoliului în care se temea că-l vor arunca vorbele de laudă pe care, de altfel, le merita din plin. Legenda spune că în unul din ultimii ani ai vieţii, retras la mănăstirea Anafonitria, a primit o solicitare de ajutor de la un fugar urmărit de autorităţi pentru crimă. Fugarul şi-a mărturisit păcatul şi a manifestat căinţă pentru fapta comisă. Îl ucisese chiar pe fratele lui Dionysios, Constantin. E greu şi, pentru mulţi dintre noi, de neconceput să ierţi o crimă, dar cât de greu ar fi să ierţi pe cel care ţi-a făcut un mare rău, ţi-a răpit pe cineva drag? Nu e uşor, nici lui Dionysios, cu siguranţă, nu i-a fost. Cu toate acestea, înţelepciunea dobândită în timp şi în anii petrecuţi în credinţă l-a învăţat că a da frâu liber mâniei nu ar face decât să amplifice războiul strârnit de mulţi ani între familia sa şi a fugarului, i-a dat puterea să ierte şi să aleagă să nu trăiască măcinat de durere şi să nu acţioneze impulsiv, condus de furie. În consecinţă, l-a protejat pe fugar, l-a hrănit şi l-a trimis departe, undeva unde putea încerca să-şi trăiască viaţa în alt mod decât până atunci. Tot legenda spune că, după mulţi ani, fugarul, care nu ştiuse cui ceruse ocrotire, a aflat despre gestul de o nobleţe rară făcut de Dionysios şi, mişcat profund, şi-a închinat tot restul vieţii celei monahale. Câţi dintre noi am înţelege azi o astfel de iertare şi am găsi în noi asemenea înţelepciune? Câţi dintre noi am da, asemenea fugarului, un plus de valoare iertării primite, înţelegând greşeala şi mai apoi iertarea şi trăind astfel încât să o facem pe cea din urmă deplină? Noi, care, prin nu ştiu ce greşeală a evoluţiei, încă trăim în lumea lui "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte"... Şi totuşi, culorile care zâmbesc peste tot în acestă modestă mănăstire, pacea pe care o emană locul, bucuria simplă care îţi urcă în inimă, toate acestea ne spun că poate fi şi altfel, toate cresc din pământul acesta atins de  apa sfinţită a iertării, un loc în care până şi fântânile înfloresc...

 Am luat cu mine o poveste şi am plecat mai departe. Căldura devine insuportabilă după prânz, iar pădurile de pini, deşi reuşesc să ofere un strop de răcoare, nu mai fac faţă soarelui. Marea este aproape, indicatorul arată prietenos direcţia spre Porto Vromi, un loc despre care auzisem multe, mai puţin că drumul spre el se răsuceşte periculos pe coastă înainte să se arunce cu tot năduful în mare. Am pornit în direcţia indicată, printre obişnuitele livezi de măslini, prin partea vestică a insulei. După o zi petrecută pe drumuri ţi se face şi foame, aşa că trebuia găsit un loc cu puţină umbră unde să facem popas. Din mers, am zărit unul singur. O potecuţă de pământ roşiatic urca spre un pâlc modest de copăcei. Nu îmi puneam mari speranţe în umbra pe care o puteau oferi, dar putea fi  mai bine decât nimic. Cum m-am obişnuit să găsesc în locurile umblate de capre - şi nu numai- tot felul de surprize incompatibile cu ideea mea de picnic în natură, am coborât mai întâi să verific locul. Am urcat pe potecuţă, am strecurat capul printre pini şi... uluirea mea nu poate fi descrisă. Coasta albă cădea abrupt în cel mai frumos albastru pe care l-am văzut. Nu l-am putut surprinde nici în imagini exact aşa cum era, nici în cuvinte nu aş reuşi. Era intens, de neuitat, el însuşi era o metaforă. Mă hipnoptiza şi nu îmi puteam rupe privirea din el, stare în care intra oricine păşea pe marginea aceea periculos de abruptă. Chiar aici:

Într-un loc frumos şi mâncarea e mai bună, nu mai simţi că soarele a transformat totul într-un topping ciudat. Sufletul se hrăneşte şi stomacul se lasă păcalit. Si cum să nu se lase când, după ce te-ai scăldat parcă în imensitatea cerului, mai cercetezi puţin şi dedesubturile, aplecându-te riscant peste marginile minunii şi abia mai reuşeşti să-ţi păstrezi echilibrul emoţional când vezi frumuseţea care se ascunde sub ele? Când de sub stânci parcă ţâşnesc izvoare ireale, şuviţele lor de verde subtil împletite cu altele ca născute din spuma lunii îşi leagănă frumuseţea cristalină în  frumuseţea adâncurilor de cerneală? 

E greu să te desprinzi de bună-voie din asemenea locuri care îţi taie respiraţia. Noroc că mai vin şi alţii, curioşi că te văd oprit între tufişuri şi atunci  te retragi, să-i laşi să se bucure şi ei, aşa cum e cu adevărat frumos, în intimitate.

Porto Vromi era undeva în apropiere, ne îndreptam spre locul în care marea aştepta cu braţele ei primitoare să şteargă cu răbdare praful drumului, orele de caniculă. Dar eu mă scăldasem deja în lumină... A cerului, a propriilor ochi.

Sunt locuri care au o încărcătură puternică, o amprentă energetică pe care o simţi, locuri care lasă timpul să te parcurgă în toate sensurile, poezia să te învăluie şi frumuseţea să te inunde. Dealul Bohali nu este  doar un must have şi nu este doar o listă de obiective de bifat, este un loc care cere să fie simţit şi înţeles, o poveste de păstrat cu grijă în sufletul tău şi al lumii. 

Am pornit spre el, căutând drumul spre Castelul Veneţian.

Spre Bochali se urcă pe străduţe foarte înguste pe care abia are loc o maşină. Casele vopsite în alb şi ocru alcătuiesc un amalgam de nou şi vechi,  florile curg generos peste garduri, însufleţind peisajul şi parfumând aerul. De sub bolta de piatră apar îngeri cu chip de copil, înmânându-ţi în treacăt invitaţii de întoarcere la inocenţă. Urmând direcţia Atanasiou, la poalele dealului Strani, poţi descoperi Biserica  Pikridiotissa, o frumuseţe simplă cu o cupolă orientală, vizibilă şi din oraş şi de sus. Poţi petrece un timp aici, este un loc extrem de liniştit şi plăcut.

O altă bisericuţă, veche şi neaşteptat de frumoasă, Sfânta Paraschiva, se ascunde tot pe Dealul Strani. Clopotele tăcute, treptele care parcă urcă spre cer, zidurile vechi, toată alcătuirea aceasta discretă, smerită, toate au făcut muzica îngerilor să-mi vibreze în piept. 

Drumul urcă şi spre renumitul Castelul Veneţian, construit pe locul unei vechi acropole, un loc care mai păstrează prea puţin din aerul aristocratic şi din măreţia de odinioară, sugerată doar de masivitatea coastei şi de  aşezarea strategică care îţi oferă o panoramă generoasă asupra coastelor insulei. Locul unde era odată vechea capitală a insulei (Psophida) poartă cicatricele timpului, ale luptelor şi ale dezastrelor naturale. Castelul, mai mult o ruină,  a fost supus în cele din urmă unui proces de conservare instituit de englezi. Aleile te conduc spre închisori antice, depozite de praf de puşcă şi tunuri. Poarta de intrare cu simbolul Leului Sf. Marcu păstrează influenţe veneţiene. Este un loc aspru, tăcut, aproape înfrânt.

După vizitarea închisorilor vechiului Castel, o evadare pe Dealul Strani este binevenită. Este un loc încărcat de poezie, locul unde nu este greu să ţi-l imaginezi pe Dante al Greciei, poetul Dionysios Solomos, îmbrăţisând cu privirea oraşul natal şi marea, simbol etern al libertăţii, şi compunând cele 158 de strofe ale Imnului Libertăţii, primele două devenind în 1865 Imnul naţional al Greciei. 

Poetul s-a născut în Zakynthos, iar după moartea tatălui său, contele Nikolaos Solomos, a plecat la studii în Italia. Acolo a reuşit să îşi impresioneze profesorii. A urmat şi facultatea de Drept, dar înclinaţia artistică a fost mai puternică. Întors acasă, în urma discuţiilor intense despre războiul grec pentru  independenţă cu Spyridon Trikoupis, a găsit resurse în spirit şi inspiraţie în locul care îi permitea să se conecteze la dimensiuni mai profunde, care integrează spiritul liber al grecilor, autenticitatea şi  suferinţele unui popor născut pe un pământ râvnit de mulţi pentru frumuseţea lui unică, naturală, paradisiacă. Versurile pline de substanţă personifică Libertatea ca pe o tânără odinioară plină de forţă şi înţelepciune, care nu trebuie lăsată să moară, care trebuie urmată, susţinută, iubită fără încetare. Nu se poate să nu simţi încărcătura poemului, dramatismul, patriotismul şi inspiraţia sosită parcă din altă lume pentru un etern ideal. Al unui popor, al oamenilor, şi, poate, al fiecăruia din noi, personal. 

Iată câteva strofe, traduse de E. A. Poe:

"

Am plecat din Kalambaka devreme, când soarele aprindea alte părţi ale lumii, ceea ce nu aş fi crezut că o să mă bucure. Dar, cum aveam de urcat munţii, am preferat răcoarea dimineţii razelor care ard la propriu vegetaţia Greciei. Plecam spre muntele Parnas, muntele muzelor şi traseul mă emoţiona, mai ales că ştiam sau speram că spre Lamia se zăreşte şi marea. Am renunţat la autostradă şi am urmat drumul prin Trikala, Karditsa, Lamia, cu oprire la  Delphi. Era prima călătorie în Grecia şi nu puteam trece indiferentă prin orăşelul care a intrat în legendă datorită vestitului Oracol, încărcăturii istorice şi spirituale, frumuseţii extraordinare a zonei care oferă privirii călătorului şi marea şi muntele, dar şi iluzia că se află în centrul lumii, acolo unde aripile vulturilor, conform legendei, după un zbor prelung, s-au întâlnit în sfârşit. 

 Grecia te întâmpină cu flori şi arome, te înveseleşte şi te ameţeşte. Durează un timp până când începi să te întrebi unde sunt copacii cu care erai familiarizat. Te obişnuieşti treptat cu relieful arid, cu atmosfera lăptoasă, cu atostrăzile pe care aproape poţi zbura. Cu căldura... nu prea. Sunt zile în care intri ca într-o saună, îţi doreşti câţiva stropi de  ploaie în concediul planificat în funcţie de vreme şi, ca atare, plin de zile însorite, pe o insulă însorită, într-o ţară în care sunt incedii destul de des. 

 Am trecut prin orăşele drăguţe, fără trafic aglomerat, dar cu străduţe întortocheate care te invitau să le mai admiri un timp. În Lamia am zărit marea sclipind în depărtare. Albastrul undelor te ispitea să părăseşti drumul, să te apropii de mal şi să te laşi în voia valurilor care se joacă şi îţi fură din griji. Ştiam că voi vedea marea şi din Delphi, de la balconul hotelului, ales special pentru priveliştea spre golf,  iar în ziua următoare o voi avea pe toată în jur. Doar de asta îmi dorisem o călătorie pe insulă!

Am continuat drumul prin munţi, un urcuş care mă speria puţin pentru că muntele Parnas atinge 2 457 de metri. Incredibil cât de bun şi spectaculos a fost traseul! A fost prima dată când am văzut şi altceva decât arbuşti, tufişuri şi măslini. M-au cucerit chiparoşii, cu siluetele lor elegante, alungite spre cer, ca nişte lumânări care nu ard şi nu se consumă, doar aşteptă neclintite lumina zilei şi umbrele ei, întunericul nopţii şi aprinderea stelelor, primindu-le pe toate echilibrat, firesc. Din loc în loc, câte un sat răsărea pe o coastă de munte, surâzând de sub acoperişuri de culoarea pământului roşiatic, casele albe aşezate în trepte te invitau să faci fotografii, toate te îndemnau să le parcurgi potecile şi să le cauţi poveştile. Dar timpul e scurt şi uneori trebuie să te mulţumeşti cu o clipă, cu un început de cântec pe care drumul ţi l-a dăruit şi să mergi mai departe.

 













Delphi este un orăşel la înălţime iar pentru a ajunge la el trebuie să urci serpentine răsucite care îţi pun nervii la încercare. După ce ai scăpat de ele, dai de străduţe. Te strecori pe banda îngustă printre maşinile parcate în faţa hotelurilor, sperând la parcarea ta gratis, garantată prin rezervare. Nu te mira când afli că parcarea este în faţa hotelurilor şi nimeni nu îţi va ridica maşina dacă eşti cazat. Doar eşti în Delphi, buricul pământului!

În Delphi totul e uşor de găşit. Hotelul la care am ales cazarea, Aeolos Hotel, avea o intrare plăcută, care te ducea cu gândul la o galerie de artă. Tablourile pictate în culori vii sau lucrările în relief cu trimiteri la antichitate, mobilierul elegant, toate te făceau să te simţi confortabil. Camera modestă dar curată contrasta uşor cu priveliştea spectaculoasă pe care o aveai de la balcon. Se vedeau poalele muntelui şi golful de la Itea şi marea cu albastrul ei intens strecurând mângâieri transparente spre ţărm. Era o privelişte pe care o respirai, o lăsai să te seducă oricât avea chef. Acesta a şi fost motivul pentru care am întârziat vizitarea obiectivelor din zonă.

Hotelul oferea turiştilor un pliant cu locurile de interes.

Primul loc pe care l-am vizitat a fost Muzeul Arheologic, un tezaur cu artefacte impresionante. N-am folosit aparatul de fotografiat deoarece lumina bliţului putea afecta obiectele expuse şi, cum nu aveam destulă lumină naturală, am renunţat la fotografiere. Din vitrine ne răpeau forme, siluete şi culori din care se scurgea timpul cu zei şi legende cu tot. Eram când în mijlocul războiului din Troia, când în Gigantomahia. Aurul şi fildeşul, ceramica, lutul sau marmura te purtau prin timpuri cu frunze de acantă şi laur, dragoni sau alte creaturi care urcau imaginaţia pe culmi grozave, oferindu-i spectacolul antichităţii. Acum admiram amazoane, imediat mă uluia graţia dansatoarelor care păreau desprinse nu doar de pământ, ci de lumea întreagă, prin gesturi care te făceau să auzi muzica. Am admirat "Omphalosul", semisfera de marmură sculptată care marca centrul pământului, "Sfinxul din Naxos", darul pentru care cetăţenii acestuia au primit privilegiul de a consulta cu prioritate influentul "Oracol din Delphi" care dădea răspunsuri alambicate. Aproape că am zărit "Mărul Discordiei" văzând genunchiul Afroditei arcuit graţios pentru a coborî din trăsură, mi-am promis ceva important privind statuetele celor doi fraţi care au primit cea mai frumoasă răsplată pentru că şi-au ajutat mama, au primit neuitarea, nemurirea, care înseamnă învingerea morţii fizice prin rămânerea în inima oamenilor. Am urmărit luminile din ochii "Conducătorului de car" şi am înţeles de ce strălucirea lor reflectă parcă întreaga forţă interioară, în ciuda atitudinii modeste. Copleşitoare şi impresionantă lumina ochilor unui învingător, mai ales când vine din interior...

 Lumea zeilor ieşea din legendă şi respira lângă tine, personajele înfăţişate erau pline de dramatism, pasiune sau echilibru. Deschideau uşi în mine sau le trânteau, invitând la contemplare dar şi la introspecţie. " Cunoaşte-te pe tine însuţi!" ne îndemna Socrate. Şi ce loc ar fi mai bun decât acesta, în care cuvintele scrise pe frontispiciul Templului lui Apollo, alături de "Nimic în exces!", te invită la o călătorie interioară, la o altfel de plimbare decât una de formă sau de politeţe prin tine...?! Să îţi cunoşti sufletul, dorinţele şi pasiunile, să îţi cunoşti valorile şi priorităţile, limitele, prejudecăţile, ceea ce te diferenţiază dar şi ceea ce te conectează la ceilalţi, să ştii cine eşti şi ce rost ai pe lume... Întrebările care ne preocupă pe fiecare de la un moment dat au nevoie şi de răspunsuri. Şi acestea se află în noi.

Am trecut pe lângă sarcofagul de lângă muzeu, am fotografiat o operă expusă în afara sa şi am pornit spre Templul Atenei, care se vedea de sus.

Pe drum am făcut un popas la un izvor cu apă rece. Acolo se răcoresc trecătorii care pornesc spre Templu cu soarele Greciei pe cap. Răcorirea se face şi în moduri mai neobişnuite, aşa cum am văzut la un călător care se oprise acolo şi îşi turna apă în cap cu şapca din dotare. După o conversaţie de un sfert de oră în engleză, am aflat că era român şi lucra de câţiva ani în Grecia. De la el am aflat detalii despre traseul de a doua zi, fapt care a uşurat drumul spre Templul Atenei, unde am văzut faimosul Tholos, ruinele celor două trezorerii, am admirat detaliile lucrate cu precizie în marmură. Te poţi plimba printre ruine, le poţi reconstrui în imaginaţie şi poţi să-ţi tragi puţin sufletul la umbră, pentru că te aşteaptă un urcuş greu, în plină caniculă,  la întoarcere.

Am petrecut seara pe scări, la Ta Skalakia. Iedera care se revărsa de pe acoperiş, ineditul locului şi amabilitatea proprietarului albanez convingeau pe oricine să comande mai mult decât şi-ar fi propus. Mâncarea a fost excepţională, totul se topea în gură. Pulpă de miel, salată grecească, dolomates ( un fel de sarmale specifice), musaca, îngheţată şi iaurt cu miere, miere  dulce precum seara din Delphi , prelungită pe balconul hotelului până când soarele s-a retras, ascunzând privirii formele şi culorile şi lăsând doar marea să legene vise, să ne poarte în taină pe valuri înspumate, prin timp şi prin inimă...