Poezii Adriana Giurcă
Video credit Taryn Elliott, Pexels
SCUTIRE DE BOALĂ
Ce bine e-n versuri, la mine acasă...!
Zăpada cum tace când cerul o lasă...
Cum arde lumina cuvântului scris,
Când lumea e-n doliu, bolnavă de zis!
Un prieten e-un cântec cântat la chitară,
De mâna ce-atinge o strună ce-ți cară
Ființa în lumea adâncă de-amară,
O dulce de-naltă scutire de - naltă scutire de boală.
Ce bine e-n versuri... nu-mi vine să ies!
Încerc să nu mor când mai scriu câte-un vers,
Și îmi vine să strig că nu-s singură-n casă,
Și că stau cu poeții și cu zeii la masă!
Încerc să nu mor când mai scriu câte-un vers,
Și îmi vine să strig că nu-s singură-n casă,
Și că stau cu poeții și cu zeii la masă!
OGLINDA
Ochiul ei verde, deschis în luna aprilie,
Ca după un somn în care am visat enorm la zăpadă,
Ochiul ei în care îmi văd pielea anihilată,
Ca și când ar fi tușit iarna
Și ființa mea ar fi fost
strănutată!
O sumă importantă de etcetera, soarele mic ce învață să cadă,
Peste umărul ăsta pe care l-am iubit, construit,
Umărul ăsta în care strălucește tot ce n-am strâns,
Umărul ăsta în care am investit tot,
Ca într-o operă de binefacere pentru plâns...
A râs
Primul fir de iarnă
Din care mă privește
Un morman de zăpadă...
Aproape il pot vedea pe Dumnezeu cum își scutură cerul, oftând
Peste acestă oglindă în care
Sunt greier,
Furnică,
Pe rând...
Pe rând...
VITRINA
O clipă doar, în noaptea lină,
Pe stradă pașii mi-i opresc
Să simt, s-ascult și să privesc
Cum tac viorile-n vitrină.
Mă-ntreb ce cântece oftează
Și câte-așteaptă-n pieptul lor
Să-ntindă petecul de zbor
În aerul care vibrează.
Din cer, lichide simfonii
Se-apropie cu pas mărunt,
Iar ele vii și moarte sunt,
Ca păsările- n colivii...
Așa suntem cumva și noi,
Viori închise fără vină,
Cu cântecele în vitrină,
Cu glas acoperit de ploi...
MĂRTURISIRE
Eu parcă ți-am mai spus că ești în stare
Să-mi iei din ochi apusul surâzând,
Să mă trimiți în timp ca pe-o scrisoare
Pe care vrei s-o poți citi oricând.
Ți-am spus și că lumina ta mi-e dragă,
De suflet plin, pășind spre setea mea,
Ce n-ar fi vrut nicicând să se retragă,
Spre vreun pustiu, pe care să îl bea...
Dar ți-am ascuns ce trainică durere
Încerc, când ochii ți-i petrec, tăcând.
De-ar fi mâhnirea asta o avere...!
Iar eu, mai mult decât emoție și gând,
Care privesc adesea-n ochi deșertul,
Să-i netezească ridurile blând,
Sporindu-mi setea-ncetul cu încetul,
Cu lacrima sorbită dintr-un rând...
EFEMERIDE
Când doar în tine totul se învârte
Și toate stau pe loc fără suflare,
Cănd toate lumile îți par mărunte,
Și-aprinzi lumini, așa, la întâmplare,
Mai ai de mângâiat măcar o frunte,
Aievea sau pierdut într-o visare,
Mai ai cuvinte-n asfințite cute,
Mai ai de-aprins cu ele felinare...
Și dacă toate acestea nu te vând,
Și nu te dor când pleoapele închizi,
Pot somnul tău să-l tulbur lunecând
Cu aripi furișate din omizi...
Te teme doar când ochiul se deschide,
Și ne arată trecători lumina,
Când spectrul nostru de efemeride
nu mai rămâne, incitând retina.
UGLY
DE ZIUA MEA
De ziua mea primit- am lumină și- ntristare
Și- aceeași mână dreaptă mi le- a adus în prag,
Ce dar este suspinul unui apus de soare...
Ce chin sideful lunii, când nu ești cu cel drag...
Nu cântă nicio strună străvechea melodie,
Ce inima mi- o mișcă și- o leagănă mereu...
Nu pot să urc pe buze sublimul ce mă știe,
Cad pe hârtie lacrimi și scriu poemul meu...
Sunt rudă cu Ovidiu, într- un exil ce doare,
Dar țărmul mării mele e pură poezie...
Când tot ce aș mai pune printre cuvinte moare
În marea mea tăcere păstrez iubirea vie.
La toate ce mă- ncearcă mă- nchin și le primesc,
Smerită ca sămânța ce își transcede starea.
Ce m- a iubit, cu mine se- nalță spre ce cresc,
Ce m- a zdrobit deschide spre toate acestea calea.
Și- aceeași mână dreaptă mi le- a adus în prag,
Ce dar este suspinul unui apus de soare...
Ce chin sideful lunii, când nu ești cu cel drag...
Nu cântă nicio strună străvechea melodie,
Ce inima mi- o mișcă și- o leagănă mereu...
Nu pot să urc pe buze sublimul ce mă știe,
Cad pe hârtie lacrimi și scriu poemul meu...
Sunt rudă cu Ovidiu, într- un exil ce doare,
Dar țărmul mării mele e pură poezie...
Când tot ce aș mai pune printre cuvinte moare
În marea mea tăcere păstrez iubirea vie.
La toate ce mă- ncearcă mă- nchin și le primesc,
Smerită ca sămânța ce își transcede starea.
Ce m- a iubit, cu mine se- nalță spre ce cresc,
Ce m- a zdrobit deschide spre toate acestea calea.
ALTOITĂ
îmi este dor de tine
ca de orice alt om pe care nu l-am cunoscut niciodată
ca de femeia asta din care tot uit
amenințările cu pacea
războaiele de independență
ultimul ei cuvînt
și tot ce n-a urmat
cel mai mult îmi plăcea
inima ei care umplea scrumierele
din toate orașele în care se visează cu ochii închiși
trebuia să te duc măcar o dată într-unul
ca de orice alt om pe care nu l-am cunoscut niciodată
ca de femeia asta din care tot uit
amenințările cu pacea
războaiele de independență
ultimul ei cuvînt
și tot ce n-a urmat
cel mai mult îmi plăcea
inima ei care umplea scrumierele
din toate orașele în care se visează cu ochii închiși
trebuia să te duc măcar o dată într-unul
să simți cum e să tragi în piept 24 de ore din 24
și moartea să nu se mai vadă de la o poștă
în viețile noastre
dar astea sunt doar gînduri dintr-o sîmbătă care se apleacă peste balcon
și îmi lasă sîngele la uscat
n-o să-ți spun niciodată
cît e de greu să îți imaginezi un Dumnezeu care plînge
în timp ce îți altoiește
cu mîinile lui
cu mîinile lui ca două tulpini de trandafir
coloana vertebrală...
și moartea să nu se mai vadă de la o poștă
în viețile noastre
dar astea sunt doar gînduri dintr-o sîmbătă care se apleacă peste balcon
și îmi lasă sîngele la uscat
n-o să-ți spun niciodată
cît e de greu să îți imaginezi un Dumnezeu care plînge
în timp ce îți altoiește
cu mîinile lui
cu mîinile lui ca două tulpini de trandafir
coloana vertebrală...
CÂNTEC
Să nu pleci din mine,
Să rămână cerul
Fără un înger
Și fără o stea!
Ține-mă de mână,
C-o să vină gerul,
Aducând cu sine
Iarna cea mai grea.
Scapă-mă de mine,
Ca de-un mare rău,
Când mă tem zăpezii,
Să îi fiu pădure,
Că mirații fulgi,
Cad din gândul tău,
Și atâta bine
Poate să mă fure!
Fă ce se cuvine
Cu aceste frunze,
Petece de toamnă
Care-mi cad din mână!
Când mă-ndrept prin timp,
Cu întinse pânze,
Spre un țărm de bine
Ce se tot amână...
Cu aceste frunze,
Petece de toamnă
Care-mi cad din mână!
Când mă-ndrept prin timp,
Cu întinse pânze,
Spre un țărm de bine
Ce se tot amână...
FĂRĂ
Fruntea-n gânduri se destramă, orele plutesc împinse
De o tainică pornire către țărmuri nelumești.
Fără chipul dat de mamă par făcută doar din vise,
Din scânteia de iubire, din luminile cerești.
Nu mă mir că, fară vamă, viețile îmi par întinse,
Că prin timpuri nesfârșite, sufletule, tu domnești,
Fluturând spre noi o geană din luminile nestinse,
C-o tandrețe ireală, ruptă parcă din povești.
Din scânteia de iubire, din luminile cerești.
Nu mă mir că, fară vamă, viețile îmi par întinse,
Că prin timpuri nesfârșite, sufletule, tu domnești,
Fluturând spre noi o geană din luminile nestinse,
C-o tandrețe ireală, ruptă parcă din povești.
LASĂ-MĂ...
Lasă- mă să pun în oră
Ființa ta multicoloră,
Lasă- mă s-aprind în seară
Steaua ta atât de rară,
Și-n a timpului arteră
Să torn dulcea noastră eră
De cuvinte și de râs,
De lumină care- a plâns..
Lasă- mă să cresc povești,
Lasă-mă iubind ce ești,
Și- ntre clipe trecătoare
Lasă- mă nemuritoare...
Ființa ta multicoloră,
Lasă- mă s-aprind în seară
Steaua ta atât de rară,
Și-n a timpului arteră
Să torn dulcea noastră eră
De cuvinte și de râs,
De lumină care- a plâns..
Lasă- mă să cresc povești,
Lasă-mă iubind ce ești,
Și- ntre clipe trecătoare
Lasă- mă nemuritoare...
NinSoare
Vino-ncet, topește-mi-te-n palme,
Lasă-mi-te-n aer ca un joc
Al acestei mâini ce nu mai doarme
Și-al acestor fulgi fără noroc.
Sau pe gât, mutând la întâmplare
Un nebun în jocul vechi de șah,
Când, înnebunită de mișcare,
Pielea mea o să se facă praf.
Dacă vrei, pot să te plimb pe stradă,
Să ghicim în noapte drumul drept,
Floarea mea târzie de zăpadă,
Ghemuită înadins la piept.
De- om privi și noi ca orișicare
Lasă-mi-te-n aer ca un joc
Al acestei mâini ce nu mai doarme
Și-al acestor fulgi fără noroc.
Sau pe gât, mutând la întâmplare
Un nebun în jocul vechi de șah,
Când, înnebunită de mișcare,
Pielea mea o să se facă praf.
Dacă vrei, pot să te plimb pe stradă,
Să ghicim în noapte drumul drept,
Floarea mea târzie de zăpadă,
Ghemuită înadins la piept.
De- om privi și noi ca orișicare
Cum se- așează roiul alb de fulgi
Peste toate care- aveau culoare...
Peste toate care- aveau culoare...
Da... atunci o să te- nvăț să plângi...










0 comentarii: