Memorabil

I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu știa cine e Nichita. Și atunci m- am trezit la realitate. Nu cultura e cea pe care o știe lumea...
Mircia Dumitrescu
Blogger Tips and TricksLatest Tips And TricksBlogger Tricks

Dinspre Mănăstirea Anafonitria spre Porto Vromi — Am văzut culorile bucuriei crescând în lumina din cer.

Uneori e interesant să călătoreşti printre oameni cărora nu le cunoşti limba. E un fel de  tăcere a semenilor care te lasă să auzi şi alte sunete, să prinzi şi alte înţelesuri care îţi solicită mai degrabă spiritul decât intelectul. Şi te deschid în profunzime. Şi te sculptează în interior. Pentru un om care tânjeşte după o insulă, după o rupere- măcar temporară- de o lume care se străduieşte să desăvârşescă un limbaj mai degrabă al urii, un drum la Mănăstirea Anafonitria a fost o binecuvântare. 


Am plecat în jurul prânzului dinspre Exo Chora, de la măslinul cu care timpul a fost generos, la fel ca şi soarele în ziua aceea. Am ajuns foarte repede în Anafonitria, unul din satele în care încă supravieţuiesc căsuţele de piatră şi culorile mării înspumate. Nu va trece mult şi probabil şi acestea vor fi înlocuite de construcţiile moderne care deja îşi strecoară culorile şi arhitectura îndrăzneaţă în cuminţenia şi simplitatea tradiţională, dar, câtă vreme există, nici soarele arzător nu m-ar putea opri să le cutreier străduţele şi să le savurez farmecul.
 O tavernă modestă aşteaptă la marginea drumului călători însetaţi. Pe o insulă în care apa potabilă este o raritate şi soarele e în exces nu îţi poţi dori decât să găseşti un loc de unde să poţi cumpăra o apă rece. Indicatoarele te anunţă că eşti foarte aproape de Mănăstirea Anafonitria şi nu prea departe se află Porto Vromi şi balconul de unde se poate admira plaja Navagio, trofeul oricărui fotograf şi al oricărui vizitator al insulei. Cum aveam planificată în ziua următoare o excursie cu vaporaşul la Navagio, mi-am rezervat pentru după-amiaza aceasta plăcerea de a înota în mare la Porto Vromi.  Dar numai după ce treceam pe sub bolţile mănăstirii din apropiere. 
    De la indicator până la intrarea în mănăstire erau doar câteva sute de metri. Nu ştiu cum reuşesc oamenii să îngrămădească acolo tot soiul de lucruri care au mai degrabă legătură cu profitul decât cu sfinţitul. Prosoape de baie, pălării, rochii de plajă, costume de baie, ochelari de soare... şi nu îmi pot opri o ironie: tot ce îţi trebuie ca să poţi intra în mănăstire. :) Să mă mai fi surprins faptul că legat de gard, un măgar aştepta în soare să se fotografieze cineva cu el? Măcar era alb.



Mănăstirea Anafonitria m-a încântat din prima clipă. O arhitectură frumoasă, o boltă care promitea puţină umbră şi culorile vii ale florilor împletite cu umbrele verzi ale iederei agăţate de piatră şi cu lumina caldă a celorlalte plante ornamentale. Şi-a primit numele de la icoana Maicii Domnului, adusă de un vas de la Constantinopole, vas care eşuase pe ţărm. A fost găsită datorită luminii pe care o emana, de parcă striga să fie găsită. Acum, protejată de o foiţă de aur, şi-a găsit locul între pereţii vechi ai mănăstirii şi aduce bucurie celor care trec pragul modestei încăperi ce o adăposteşte.


Un căţel dormea fără griji la intrare de parcă trecerea pe sub bolta unui loc sfânt nu putea lăsa în nimeni vreo intenţie rea. 

În continuare, locul te primea cu bucurie. Florile surâdeau de pe trepte, din ziduri crăpate, din vase mari, calde. O linişte aparte te învăluia şi te lăsa să te plimbi şi să te bucuri de frumuseţea  cu ziduri din secolul XV, care, dacă ar putea vorbi, ar povesti cum a devenit locul acesta acela în care un om a primit numele de "Sfânt al iertării". Este vorba despre acelaşi Dionysios, nobilul care a încercat să trăiască în simplitate, renunţând mereu la titluri şi la posesiuni, fugind mereu de abisul orgoliului în care se temea că-l vor arunca vorbele de laudă pe care, de altfel, le merita din plin. Legenda spune că în unul din ultimii ani ai vieţii, retras la mănăstirea Anafonitria, a primit o solicitare de ajutor de la un fugar urmărit de autorităţi pentru crimă. Fugarul şi-a mărturisit păcatul şi a manifestat căinţă pentru fapta comisă. Îl ucisese chiar pe fratele lui Dionysios, Constantin. E greu şi, pentru mulţi dintre noi, de neconceput să ierţi o crimă, dar cât de greu ar fi să ierţi pe cel care ţi-a făcut un mare rău, ţi-a răpit pe cineva drag? Nu e uşor, nici lui Dionysios, cu siguranţă, nu i-a fost. Cu toate acestea, înţelepciunea dobândită în timp şi în anii petrecuţi în credinţă l-a învăţat că a da frâu liber mâniei nu ar face decât să amplifice războiul strârnit de mulţi ani între familia sa şi a fugarului, i-a dat puterea să ierte şi să aleagă să nu trăiască măcinat de durere şi să nu acţioneze impulsiv, condus de furie. În consecinţă, l-a protejat pe fugar, l-a hrănit şi l-a trimis departe, undeva unde putea încerca să-şi trăiască viaţa în alt mod decât până atunci. Tot legenda spune că, după mulţi ani, fugarul, care nu ştiuse cui ceruse ocrotire, a aflat despre gestul de o nobleţe rară făcut de Dionysios şi, mişcat profund, şi-a închinat tot restul vieţii celei monahale. Câţi dintre noi am înţelege azi o astfel de iertare şi am găsi în noi asemenea înţelepciune? Câţi dintre noi am da, asemenea fugarului, un plus de valoare iertării primite, înţelegând greşeala şi mai apoi iertarea şi trăind astfel încât să o facem pe cea din urmă deplină? Noi, care, prin nu ştiu ce greşeală a evoluţiei, încă trăim în lumea lui "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte"... Şi totuşi, culorile care zâmbesc peste tot în acestă modestă mănăstire, pacea pe care o emană locul, bucuria simplă care îţi urcă în inimă, toate acestea ne spun că poate fi şi altfel, toate cresc din pământul acesta atins de  apa sfinţită a iertării, un loc în care până şi fântânile înfloresc...





 Am luat cu mine o poveste şi am plecat mai departe. Căldura devine insuportabilă după prânz, iar pădurile de pini, deşi reuşesc să ofere un strop de răcoare, nu mai fac faţă soarelui. Marea este aproape, indicatorul arată prietenos direcţia spre Porto Vromi, un loc despre care auzisem multe, mai puţin că drumul spre el se răsuceşte periculos pe coastă înainte să se arunce cu tot năduful în mare. Am pornit în direcţia indicată, printre obişnuitele livezi de măslini, prin partea vestică a insulei. După o zi petrecută pe drumuri ţi se face şi foame, aşa că trebuia găsit un loc cu puţină umbră unde să facem popas. Din mers, am zărit unul singur. O potecuţă de pământ roşiatic urca spre un pâlc modest de copăcei. Nu îmi puneam mari speranţe în umbra pe care o puteau oferi, dar putea fi  mai bine decât nimic. Cum m-am obişnuit să găsesc în locurile umblate de capre - şi nu numai- tot felul de surprize incompatibile cu ideea mea de picnic în natură, am coborât mai întâi să verific locul. Am urcat pe potecuţă, am strecurat capul printre pini şi... uluirea mea nu poate fi descrisă. Coasta albă cădea abrupt în cel mai frumos albastru pe care l-am văzut. Nu l-am putut surprinde nici în imagini exact aşa cum era, nici în cuvinte nu aş reuşi. Era intens, de neuitat, el însuşi era o metaforă. Mă hipnoptiza şi nu îmi puteam rupe privirea din el, stare în care intra oricine păşea pe marginea aceea periculos de abruptă. Chiar aici:

Într-un loc frumos şi mâncarea e mai bună, nu mai simţi că soarele a transformat totul într-un topping ciudat. Sufletul se hrăneşte şi stomacul se lasă păcalit. Si cum să nu se lase când, după ce te-ai scăldat parcă în imensitatea cerului, mai cercetezi puţin şi dedesubturile, aplecându-te riscant peste marginile minunii şi abia mai reuşeşti să-ţi păstrezi echilibrul emoţional când vezi frumuseţea care se ascunde sub ele? Când de sub stânci parcă ţâşnesc izvoare ireale, şuviţele lor de verde subtil împletite cu altele ca născute din spuma lunii îşi leagănă frumuseţea cristalină în  frumuseţea adâncurilor de cerneală? 

E greu să te desprinzi de bună-voie din asemenea locuri care îţi taie respiraţia. Noroc că mai vin şi alţii, curioşi că te văd oprit între tufişuri şi atunci  te retragi, să-i laşi să se bucure şi ei, aşa cum e cu adevărat frumos, în intimitate.

Porto Vromi era undeva în apropiere, ne îndreptam spre locul în care marea aştepta cu braţele ei primitoare să şteargă cu răbdare praful drumului, orele de caniculă. Dar eu mă scăldasem deja în lumină... A cerului, a propriilor ochi.









Drumul spre Exo Chora — Prin praful anilor, prin inima muntelui, căutând miezul autentic al insulei...



Te poţi sătura vreodată de poveştile mării? Nu cred. Dar mai sunt şi alte chemări de urmat, alte poteci de urcat şi aşezări în care timpul parcă s-a oprit, demonstrativ şi nostalgic, pentru a-ţi arăta pe ici, pe colo o amprentă care a scăpat de praful pe care anii îl aruncă în neştire peste tot ce există, prăbuşind, dărâmând, şubrezind şi  schimbând aproape tot ce încape într-un cuvânt ca "odinioară". Trebuie să urci în partea muntoasă a insulei ca să poţi vedea ambele maluri ale existenţei. Lumea care vine peste lumea care trece. Să îţi oferi o zi în care să parcurgi în tihnă drumul furişat în munte, să cauţi casele vechi de piatră, să observi oamenii care şi-au păstrat modul de viaţă aproape nealterat, să le prinzi bucuria din ochii cu care te primesc şi tristeţea din ochii cu care nu te observă, furaţi de gânduri şi probleme. Să îi asculţi, pentru  că poţi afla lucruri pe care nici recepţionera de hotel, nici pliantele, nici agenţiile de turism nu ţi le pot spune. Şi să respiri. Pentru că muntele are aerul lui aparte, mai curat, mai plin şi secretele lui pe care ţi le va împărtăşi dacă nu te grăbeşti. 

Eu nu mă grăbeam, dar aşteptam nerăbdătoare dimineaţa care mă va trece prin munte, apoi mă va urca pe umerii lui, apoi mă va coborî spre mare, lăsându-mă să îngân toată ziua soarele. Traseul pe care aveam să-l parcurg trecea prin Gerakari, apoi îmbrăţişa muntele Vrachionas, şi se îndrepta spre Marieş, satul aflat pe cealaltă coastă a insulei. Din Marieş se ajunge lejer la Exo Chora, un vechi sătuc cu un măslin de poveste. 


După ce am scăpat de ramificaţiile drumurilor din Drosia pe care şi mangrovele ar fi invidioase, am urcat spre Gerakari. Gerakari este împărţit în trei părţi, Ano Gerakari, Messo Gerakari şi Kato Gerakari, Ano, Messo şi Kato însemnând în greacă sus, mijloc, jos. Fiecare sat are bisericuţe frumoase, dar Agios Nikolaos din Ano Gerakari, aşezată pe dealul Anemodouri te lasă să te roteşti şi să admiri ambele coaste ale insulei, să vezi fermele, muntele cu văile suave în lumina dimineţii, casele din zonă şi marea care îţi cheamă mai departe privirea cu ape care par senine. Te desprinzi cu greu de locul acesta şi te bucuri când vezi lanţul de munţi îmblânzit de lumina lăptoasă şi drumul care se întoarce, parcă pentru a te lăsa să mai îndrepţi o privire spre bisericuţa atât de generoasă. 


La coborâre, pe dreapta, o  biserică veche, abandonată, foarte frumoasă aşa veche cum e, pare că te roagă să te opreşti puţin să-i dai bineţe. Încă un strat peste rugina timpului. 


O căpriţă legată la marginea drumului se uita la cei care treceau. Avea ochi mari şi inocenţi. Am mângâiat-o şi abia m-am abţinut s-o dezleg. Altele treceau în grabă prin faţa maşinilor. 

 0
Dacă urmezi drumul Zakynthos - Alykes vei trece prin livezi de măslini şi vei zări case frumoase cu palmieri în curte şi uneori un chiparos rătăcit, ghivece vesele de flori aşezate pe trepte, verdele ierburilor ondulat peste garduri de piatră, portocalele care se coc cuminţi. Din când în când treci pe lângă o bisericuţă, o benzinărie, sau un mic magazin local, semn că încă nu te-ai rupt de civilizaţie. 

Drumul meu ducea spre Katastari, se îndrepta spre munţii pe care îi admirasem din lateral, trecând printre livezi de măslini şi plantaţii agricole. Munţii de care se apropia nu erau foarte înalţi, dar erau pitoreşti prin satele care se vedeau înşirate la poalele lor.

 Intrăm în şoseaua Zakynthos-Volimes şi, foarte repede, în Katastari. Aici muntele este fermecător, iar satul, înconjurat de măslini şi vii, este foarte plăcut.  Fiind cel mai mare sat de pe insulă nu te miri că are un supermarket, case mari şi o bisericuţă foarte frumoasă pe care te poţi opri s-o vizitezi. Poţi surprinde pe alocuri şi aerul tradiţional, poţi asculta legendele despre locuitorii din apropiere care şi-au urcat casele cât mai sus de teama piraţilor şi poţi descifra chiar enigma numelui acestui sat de care trebuia să ne despărţim prea repede. 

Spre Chartata, drumul urcă pe marginea muntelui, măslinii nu se lasă nici ei mai prejos, casele se răresc. O biserică cu turlă roşie şi portocali aşteaptă la marginea drumului. Se zăresc vârfuri şi încep să apară pâlcuri de chiparoşi viguroşi contrastând superb cu piatra calcaroasă. Şoseaua şerpuieşte la înălţime spre ţărm şi te lasă să vezi şi muntele şi marea. Din loc în loc sunt  mici pasaje laterale unde te poţi opri să admiri panorama. În orice loc te-ai uita nu ai ce să regreţi, sunt peisaje de vis! Preţuieşti cele câteva puncte de belvedere şi la revedere cu marea pentru că imediat drumul intră în munte şi te scoate în  partea opusă a insulei. Trecem pe lângă indicatorul spre parcul Askos unde se pot vedea animale în mediul lor natural, dar nu avem timp să ne abatem. Ne îndreptăm spre Marieş care este la 7 kilometri. 
Vegetaţia se schimbă, predomină tufişurile specifice vârfurilor. Casele dispar. Eşti doar tu şi cerul, prin inima muntelui. Se simte răcoarea, aerul devine mai respirabil. Din loc în loc mai apar livezi de măslini, dar senzaţia de rupere de lume persistă. Pe măsură ce înaintezi, păduri superbe de pini înmiresmează aerul şi te îmbie cu puţină umbră. Ramurile etajate par nişte cuiburi verzi făcute parcă pentru vreo oboseală a zborului. Oile par culcate în magie, aşa cum sunt luminate de soare, o căsuţă de piatră pare ruptă din timp.


Drumurile se desparţeau din nou, iar cel din dreapta ducea direct spre Exo Chora. Cum chiparosul proptit în  intersecţie nu era indicatorul potrivit, am luat-o pe cel din stânga, care ne-a scos la Marieş. Aşa am ajuns în sătucul verde şi vechi, dedicat Mariei Magdalena. Cu toată graba, nu am ezitat să urcăm puţin pe străduţele de piatră, să aruncăm o privire la bisericuţa din drum. Măslinul mai putea aştepta o jumătate de oră, aştepta el de sute de ani...





 Exo Chora este la 2 kilometri. Un mic sătuc renumit pentru măslinul care se spune că are sute, chiar mii de ani, dar satul e mai mult decât atât. E un loc în care poţi simţi istoria, unul din puţinele care au scăpat de distrugere la cutremurul din 1953. Un supravieţuitor.

Te întâmpină cu o casă roşie din care parcă se scurge culoarea, cu rufe luminate de soare şi flori peste tot. În apropiere e o biserică şi un parc. Şi foarte aproape, măslinul.

Trunchiul masiv, contorsionat te impresionează la prima vedere. Răsucirea lui lasă un spaţiu gol destul de mare în mijloc, fapt care pe mulţi îi face să îl asemene cu gura unui monstru. Eu privesc curburile lemnului şi mi se pare că arcuirea lui îngână valurile mării, că un fel de legătură tainică i-a modelat forma în timp. Îmi strecor şi eu capul o clipă, lemnul pare mai cald înăuntru, mă emoţionează cuprinderea sa.


În apropiere viaţa pare să curgă liniştit. Oamenii stau în parc la poveşti, turiştii se fotografiază, o livadă de măslini pare că se dizolvă în lumina deasă, un om îşi mănâncă brânza afară, cu gesturi rare şi ochi care se duc încet departe, pe drumuri numai de timp ştiute. 

Liniştea de aici se regăseşte şi pe străduţele de piatră care se răsucesc în sus, purtându-ţi paşii spre case vechi, cu amprenta timpului în zidurile albe, cu acoperişuri cu olane, case care se ţin pe picioare, dar şi locuri părăsite, fără geamuri, fără uşi, fără suflet, năpădite de vegetaţie,  locuri învinse. Printre ele se strecoară câteva construcţii noi, în culori strălucitoare, modele de piatră moderne şi izbucnirea  florilor de bougainvillea a căror viaţă este incontestabil roz. 












Mă copleşesc toate contrastele, mă emoţionează scrisorile pe care le primesc din timp, mă aşez şi eu puţin între ziduri care îmi spun poveşti şi nu mă strâng, ziduri în care nu rămân zidită, dar mă clădesc.


  O casă deschisă cu un zâmbet deschis, o grădină superbă care înflorea înăuntru, produse specifice locului şi o poveste despre cum se adună cele mai frumoase scoici, o şopârlă care alerga pe ziduri cetatea care se zărea pe malul mării şi florile de rodie luminând superb au fost ultimele daruri ale măslinului străvechi sau ale timpului meu optimist. Inima mea era mişcată şi plină.

Oglinzile din Drosia — Marea şi vechile vardiole


Poezia nu ţine de foame, spun înţelepţii. De-asta nu mă satur niciodată de ea... concluzionez eu. De aceea o caut mereu şi o preţuiesc, fie că este păstrată în zidurile vechi sau furişată pe străduţele înguste, îmi surâde dintr-un balcon cu flori sau răsare din bunătatea care luminează chipul unui necunoscut, leagănă mările sau face mâinile copiilor bulgăr. 

Oraşul Zakynthos o oferă din plin, insula însă mai avea poteci poetice şi ţărmuri de vis, iar apropierea serii ne invita spre Drosia, locul unde aveam de petrecut 5 zile în care nu planificasem nimic special. E bine să mai laşi ferestre din acestea în program, altfel rişti să devii prizonierul unui plan de vacanţă, fără pic de spontaneitate şi cu o libertate restrânsă în alegeri. E bine şi pentru că pot interveni situaţii neprevăzute. Deplasarea spre locurile anterioare păruse floare la ureche. Când drumurile încep să se deşire şi să se ramifice parcă la nesfârşit, ştii că te îndrepţi spre Drosia. Ştii- e un fel de-a spune, pentru că toate drumurile seamănă, trec prin livezi de măslini iar singurul punct de reper de care am avut parte a fost... un măgar. Întrebarea care nu îmi dădea pace: O fi tot măgarul ăla...?


Am ajuns într-un final la Studios Petra, cocoloşind cu ciudă hărţile şi declarându-le complet inutile şi propunându-mi ca, pe viitor, să îmi îmbunătăţesc capacitatea de a identifica şi diferenţia exemplarele urecheate care păşteau nepăsătoare prin livezi. Soarele îşi etala puterea umplând studiourile cu lumină orbitoare care clocotea sub norii adunaţi peste mare şi sub cămăşile noastre, făcându-ne să amânăm cercetarea curţii şi să ne uităm cu invidie spre hotelul din apropiere, binecuvântat cu piscină.






Când soarele a dat semne că şi-a mai domolit puţin atacul asupra epidermei, am căutat un loc din care să  admirăm apusul pe mare. Casele frumoase,  cu felinare aprinse, cu porţile deschise, parcă te provocau să le treci pragul romantic şi să aştepţi acolo până când marea adună şi ascunde înăuntrul ei toate culorile apusului. Am rezistat ispitei şi am coborât printre leandri până când am ajuns la un dig prăbuşit în timp şi în ape. Pietre mari şi rotunde şi o mare zbuciumată ne-au îndreptat paşii spre vardiola care se zărea pe culme. Un punct de observaţie vechi, din piatră, cu formă piramidală şi lanţuri ruginite mi s-a părut o companie mai interesantă în seara aceea. De sus se vedea şi o construcţie simplă, albă, care oferea visătorilor un loc de aşteptare. Un cuplu aştepta acolo apusul, avea o poezie a sa aşteptarea aceea, în care nu am dorit să intervenim. Am aşteptat şi noi în tăcere, asemenea vechilor vardiole.



Dealul Bohali, un loc cu o încărcătură aparte


Sunt locuri care au o încărcătură puternică, o amprentă energetică pe care o simţi, locuri care lasă timpul să te parcurgă în toate sensurile, poezia să te învăluie şi frumuseţea să te inunde. Dealul Bohali nu este  doar un must have şi nu este doar o listă de obiective de bifat, este un loc care cere să fie simţit şi înţeles, o poveste de păstrat cu grijă în sufletul tău şi al lumii. 

Am pornit spre el, căutând drumul spre Castelul Veneţian.


Spre Bochali se urcă pe străduţe foarte înguste pe care abia are loc o maşină. Casele vopsite în alb şi ocru alcătuiesc un amalgam de nou şi vechi,  florile curg generos peste garduri, însufleţind peisajul şi parfumând aerul. De sub bolta de piatră apar îngeri cu chip de copil, înmânându-ţi în treacăt invitaţii de întoarcere la inocenţă. Urmând direcţia Atanasiou, la poalele dealului Strani, poţi descoperi Biserica  Pikridiotissa, o frumuseţe simplă cu o cupolă orientală, vizibilă şi din oraş şi de sus. Poţi petrece un timp aici, este un loc extrem de liniştit şi plăcut.
O altă bisericuţă, veche şi neaşteptat de frumoasă, Sfânta Paraschiva, se ascunde tot pe Dealul Strani. Clopotele tăcute, treptele care parcă urcă spre cer, zidurile vechi, toată alcătuirea aceasta discretă, smerită, toate au făcut muzica îngerilor să-mi vibreze în piept. 

Drumul urcă şi spre renumitul Castelul Veneţian, construit pe locul unei vechi acropole, un loc care mai păstrează prea puţin din aerul aristocratic şi din măreţia de odinioară, sugerată doar de masivitatea coastei şi de  aşezarea strategică care îţi oferă o panoramă generoasă asupra coastelor insulei. Locul unde era odată vechea capitală a insulei (Psophida) poartă cicatricele timpului, ale luptelor şi ale dezastrelor naturale. Castelul, mai mult o ruină,  a fost supus în cele din urmă unui proces de conservare instituit de englezi. Aleile te conduc spre închisori antice, depozite de praf de puşcă şi tunuri. Poarta de intrare cu simbolul Leului Sf. Marcu păstrează influenţe veneţiene. Este un loc aspru, tăcut, aproape înfrânt.
După vizitarea închisorilor vechiului Castel, o evadare pe Dealul Strani este binevenită. Este un loc încărcat de poezie, locul unde nu este greu să ţi-l imaginezi pe Dante al Greciei, poetul Dionysios Solomos, îmbrăţisând cu privirea oraşul natal şi marea, simbol etern al libertăţii, şi compunând cele 158 de strofe ale Imnului Libertăţii, primele două devenind în 1865 Imnul naţional al Greciei. 

Poetul s-a născut în Zakynthos, iar după moartea tatălui său, contele Nikolaos Solomos, a plecat la studii în Italia. Acolo a reuşit să îşi impresioneze profesorii. A urmat şi facultatea de Drept, dar înclinaţia artistică a fost mai puternică. Întors acasă, în urma discuţiilor intense despre războiul grec pentru  independenţă cu Spyridon Trikoupis, a găsit resurse în spirit şi inspiraţie în locul care îi permitea să se conecteze la dimensiuni mai profunde, care integrează spiritul liber al grecilor, autenticitatea şi  suferinţele unui popor născut pe un pământ râvnit de mulţi pentru frumuseţea lui unică, naturală, paradisiacă. Versurile pline de substanţă personifică Libertatea ca pe o tânără odinioară plină de forţă şi înţelepciune, care nu trebuie lăsată să moară, care trebuie urmată, susţinută, iubită fără încetare. Nu se poate să nu simţi încărcătura poemului, dramatismul, patriotismul şi inspiraţia sosită parcă din altă lume pentru un etern ideal. Al unui popor, al oamenilor, şi, poate, al fiecăruia din noi, personal. 

Iată câteva strofe, traduse de E. A. Poe:
"
I know you of old
Oh divinely restored,
By the light of your eyes
And the edge of your sword.

From the graves of our people
Shall your spirit prevail
As we greet you again-
Hail, Liberty, Hail!

Long did you dwell
Amid the peoples that mourn
Awaiting some voice
That should tell you to return

Ah, slow broke that day
and no man dared call,
For the shadow of tyranny
Lay over all.

Oh, unfortunate one!
The only consolation you had
were the past glories,
and remembering them you cried.

Long you have awaited
for a freedom-loving call
and in despair one hand
hits the other one.

And you cried:
ah! When do I raise my head
in this desolate land?
and the answer was chains, cries so sad.

Then you shifted your gaze
tearfully, clouded in haze
and on your garment dripped blood
from your children's tortured hearts.

With blood-stained clothes
I know for a fact
that you secretly sought help
in stronger hands of foreign lands.

On your journey you started alone
and alone you came back
doors do not easily open
when YOU need them so bad.

Someone cried on your breast,
but no response at its best;
another promised you help,
but he tricked you no less.

Some, allas! in your misfortune rejoice
and with such a cold poise
"go find your children" said they
as doors were shut in your face.

The foot slips and slides
and in such a haste it steps
on stone, or grass
reminders of a glorious past.

The miserable head shamefully leans
and the image it brings
is of a poor beggar, going door to door
with no interest in life any more.

Yet, behold now the sons
with impetuous breath
Go forth to the fight
seeking freedom or death.

From the graves of our people
shall the spirit prevail
as we greet you again-
Hail, Liberty, Hail!"

Nimic nu e mai frumos decât să ajungi sus, pe dealul Bochali, acolo unde natura continuă firesc poezia, să deschizi porţile Bisericuţei Chrysopigi care se află în vârf, minunându-te de micile capodopere religioase, de icoanele pictate frumos, de strălucirea foiţelor preţioase menite să protejeze ce a fost păstrat cu sfinţenie, să te aşezi apoi la o terasă şi să respiri aerul autentic al Greciei, să laşi privirea să cuprindă pe îndelete dealurile, bisericuţele, oraşul şi ţărmul.















ABOUT

Se spune că vedem în lume ce este în inima noastră.

Călătoria ne apropie de esenţe, de sensul vieţii, ne oferă frumuseţe, repere şi armonii care ne sunt ghizi, prieteni şi cale spre casă.

Călătorind înţelegem cu inima, ne îmbrăcăm sufletul în pânze curate, strângem comori pe care nu ni le mai poate lua nimeni, ne înfruntăm temerile, învăţăm să ne asumăm drumul. Fiecare experienţă nouă ne poate transforma, fiecare drum poate fi o cale spre un eu superior, spre cea mai bună variantă a noastră.

Clipa trăită cu intensitate şi bucurie nu mai este a timpului, ne aparţine.

Călătorind, învăţăm să simţim lumea în care am fost creaţi, să o palpăm cu degetele noastre, să o complimentăm cu privirea, să îi citim poezia. Abia atunci, când o integrăm şi, rezonând cu totul, ne simţim parte din el, putem trăi în armonie.

Într-un mod foarte special, natura ne oferă darurile ei pentru a le găsi pe ale noastre...

Featured post

Dealul Bohali, un loc cu o încărcătură aparte

Sunt locuri care au o încărcătură puternică, o amprentă energetică pe care o simţi, locuri care lasă timpul să te parcurgă în toate sen...