Poezia nu ţine de foame, spun înţelepţii. De-asta nu mă satur niciodată de ea... concluzionez eu. De aceea o caut mereu şi o preţuiesc, fie că este păstrată în zidurile vechi sau furişată pe străduţele înguste, îmi surâde dintr-un balcon cu flori sau răsare din bunătatea care luminează chipul unui necunoscut, leagănă mările sau face mâinile copiilor bulgăr. 

Oraşul Zakynthos o oferă din plin, insula însă mai avea poteci poetice şi ţărmuri de vis, iar apropierea serii ne invita spre Drosia, locul unde aveam de petrecut 5 zile în care nu planificasem nimic special. E bine să mai laşi ferestre din acestea în program, altfel rişti să devii prizonierul unui plan de vacanţă, fără pic de spontaneitate şi cu o libertate restrânsă în alegeri. E bine şi pentru că pot interveni situaţii neprevăzute. Deplasarea spre locurile anterioare păruse floare la ureche. Când drumurile încep să se deşire şi să se ramifice parcă la nesfârşit, ştii că te îndrepţi spre Drosia. Ştii- e un fel de-a spune, pentru că toate drumurile seamănă, trec prin livezi de măslini iar singurul punct de reper de care am avut parte a fost... un măgar. Întrebarea care nu îmi dădea pace: O fi tot măgarul ăla...?

Am ajuns într-un final la Studios Petra, cocoloşind cu ciudă hărţile şi declarându-le complet inutile şi propunându-mi ca, pe viitor, să îmi îmbunătăţesc capacitatea de a identifica şi diferenţia exemplarele urecheate care păşteau nepăsătoare prin livezi. Soarele îşi etala puterea umplând studiourile cu lumină orbitoare care clocotea sub norii adunaţi peste mare şi sub cămăşile noastre, făcându-ne să amânăm cercetarea curţii şi să ne uităm cu invidie spre hotelul din apropiere, binecuvântat cu piscină.

Când soarele a dat semne că şi-a mai domolit puţin atacul asupra epidermei, am căutat un loc din care să  admirăm apusul pe mare. Casele frumoase,  cu felinare aprinse, cu porţile deschise, parcă te provocau să le treci pragul romantic şi să aştepţi acolo până când marea adună şi ascunde înăuntrul ei toate culorile apusului. Am rezistat ispitei şi am coborât printre leandri până când am ajuns la un dig prăbuşit în timp şi în ape. Pietre mari şi rotunde şi o mare zbuciumată ne-au îndreptat paşii spre vardiola care se zărea pe culme. Un punct de observaţie vechi, din piatră, cu formă piramidală şi lanţuri ruginite mi s-a părut o companie mai interesantă în seara aceea. De sus se vedea şi o construcţie simplă, albă, care oferea visătorilor un loc de aşteptare. Un cuplu aştepta acolo apusul, avea o poezie a sa aşteptarea aceea, în care nu am dorit să intervenim. Am aşteptat şi noi în tăcere, asemenea vechilor vardiole.

 Dimineaţa, inima mă împingea spre fereastră, şoptindu-mi... Dimineaţa e lumea de dincolo de geam. E curtea largă cu pomişori copilăroşi printre care soarele îşi strecoară razele. E măsuţa dantelată la care te poţi aşeza să bei în tihnă cafeaua. Leagănul în care te poţi da. E potecuţa luminată şi plină de flori care te duce spre mare. E floarea care îţi dezmiardă ochii acum. E privirea ta care s-a trezit. 

 Cum să răspunzi chemării zorilor unei zile atât de frumoase? Cum altfel decât cu toată bucuria şi recunoştinţa  pentru toate acestea...?

După amiază am pornit spre Alikanas, Alykes, spre nisipuri fine şi ape curate şi puţin adânci, apoi spre Amoudi, acolo unde se pot face scufundări. În partea aceasta a insulei sunt multe plaje cu steag albastru, distincţie acordată pentru plajele care întrunesc anumite criterii. Am ales să petrecem  mai mult timp pe plaja din apropiere, descoperind peştişori transparenţi, încercând să ne menţinem echilibrul pe pietre şi să ne retragem spre seară când valurile deveneau extrem de puternice. O altă plajă preferată din apropiere este Tsilivi, o plajă perfectă, cu nisip fin auriu, valuri mari şi adâncime potrivită pentru toată lumea. Şi acolo am petrecut multe ore.

În zilele în care nu puteam înota pentru că era înnorat, ne petreceam  timpul lângă digul din apropierea tavernei Vardiola. Îmi plăcea să privesc marea de acolo. Uneori coboram la mal şi mă luptam cu apele furioase pentru pietricele. De cele mai multe ori, valurile se izbeau de stânci transformându-le în inedite fântâni arteziene. În apropiere de ţărm, marea părea magică. Degete nevăzute intrau sub pielea apei, o ridicau şi o coborau, aruncând-o spre ţărm. O puteam privi ore întregi, hipnoptizată de  modul misterios în care se transforma, părând mereu alta, dar rămânând la fel de intensă, vie, copleşitoare. Aveam senzaţia  de libertate acolo, era un loc care mă înfiora şi mi-l traducea şoptit pe Baudelaire. "Ah, om cu suflet liber, atâta iubeşti marea/ Căci ea îţi e oglindă şi sufletul ţi-l vezi/ când infinite valuri îngână frământarea/ şi haosul din gânduri în care te tot pierzi.../ În zbaterea-i intensă te recunoşti cu teamă/ Cu braţe şi ochi tainci ai vrea s-o-mbrăţişezi/ ca apele-ostenite, un timp, să nu mai geamă/ şi-n pieptul tău, o clipă, doar linişte s-aşezi..."