CLIPE DE COLECȚIE

Te poţi sătura vreodată de poveştile mării? Nu cred. Dar mai sunt şi alte chemări de urmat, alte poteci de urcat şi aşezări în care timpul parcă s-a oprit, demonstrativ şi nostalgic, pentru a-ţi arăta pe ici, pe colo o amprentă care a scăpat de praful pe care anii îl aruncă în neştire peste tot ce există, prăbuşind, dărâmând, şubrezind şi  schimbând aproape tot ce încape într-un cuvânt ca "odinioară". Trebuie să urci în partea muntoasă a insulei ca să poţi vedea ambele maluri ale existenţei. Lumea care vine peste lumea care trece. Să îţi oferi o zi în care să parcurgi în tihnă drumul furişat în munte, să cauţi casele vechi de piatră, să observi oamenii care şi-au păstrat modul de viaţă aproape nealterat, să le prinzi bucuria din ochii cu care te primesc şi tristeţea din ochii cu care nu te observă, furaţi de gânduri şi probleme. Să îi asculţi, pentru  că poţi afla lucruri pe care nici recepţionera de hotel, nici pliantele, nici agenţiile de turism nu ţi le pot spune. Şi să respiri. Pentru că muntele are aerul lui aparte, mai curat, mai plin şi secretele lui pe care ţi le va împărtăşi dacă nu te grăbeşti. 

Eu nu mă grăbeam, dar aşteptam nerăbdătoare dimineaţa care mă va trece prin munte, apoi mă va urca pe umerii lui, apoi mă va coborî spre mare, lăsându-mă să îngân toată ziua soarele. Traseul pe care aveam să-l parcurg trecea prin Gerakari, apoi îmbrăţişa muntele Vrachionas, şi se îndrepta spre Marieş, satul aflat pe cealaltă coastă a insulei. Din Marieş se ajunge lejer la Exo Chora, un vechi sătuc cu un măslin de poveste. 

După ce am scăpat de ramificaţiile drumurilor din Drosia pe care şi mangrovele ar fi invidioase, am urcat spre Gerakari. Gerakari este împărţit în trei părţi, Ano Gerakari, Messo Gerakari şi Kato Gerakari, Ano, Messo şi Kato însemnând în greacă sus, mijloc, jos. Fiecare sat are bisericuţe frumoase, dar Agios Nikolaos din Ano Gerakari, aşezată pe dealul Anemodouri te lasă să te roteşti şi să admiri ambele coaste ale insulei, să vezi fermele, muntele cu văile suave în lumina dimineţii, casele din zonă şi marea care îţi cheamă mai departe privirea cu ape care par senine. Te desprinzi cu greu de locul acesta şi te bucuri când vezi lanţul de munţi îmblânzit de lumina lăptoasă şi drumul care se întoarce, parcă pentru a te lăsa să mai îndrepţi o privire spre bisericuţa atât de generoasă. 

La coborâre, pe dreapta, o  biserică veche, abandonată, foarte frumoasă aşa veche cum e, pare că te roagă să te opreşti puţin să-i dai bineţe. Încă un strat peste rugina timpului. 

O căpriţă legată la marginea drumului se uita la cei care treceau. Avea ochi mari şi inocenţi. Am mângâiat-o şi abia m-am abţinut s-o dezleg. Altele treceau în grabă prin faţa maşinilor. 

Dacă urmezi drumul Zakynthos - Alykes vei trece prin livezi de măslini şi vei zări case frumoase cu palmieri în curte şi uneori un chiparos rătăcit, ghivece vesele de flori aşezate pe trepte, verdele ierburilor ondulat peste garduri de piatră, portocalele care se coc cuminţi. Din când în când treci pe lângă o bisericuţă, o benzinărie, sau un mic magazin local, semn că încă nu te-ai rupt de civilizaţie. 

Drumul meu ducea spre Katastari, se îndrepta spre munţii pe care îi admirasem din lateral, trecând printre livezi de măslini şi plantaţii agricole. Munţii de care se apropia nu erau foarte înalţi, dar erau pitoreşti prin satele care se vedeau înşirate la poalele lor.

 Intrăm în şoseaua Zakynthos-Volimes şi, foarte repede, în Katastari. Aici muntele este fermecător, iar satul, înconjurat de măslini şi vii, este foarte plăcut.  Fiind cel mai mare sat de pe insulă nu te miri că are un supermarket, case mari şi o bisericuţă foarte frumoasă pe care te poţi opri s-o vizitezi. Poţi surprinde pe alocuri şi aerul tradiţional, poţi asculta legendele despre locuitorii din apropiere care şi-au urcat casele cât mai sus de teama piraţilor şi poţi descifra chiar enigma numelui acestui sat de care trebuia să ne despărţim prea repede. 

Spre Chartata, drumul urcă pe marginea muntelui, măslinii nu se lasă nici ei mai prejos, casele se răresc. O biserică cu turlă roşie şi portocali aşteaptă la marginea drumului. Se zăresc vârfuri şi încep să apară pâlcuri de chiparoşi viguroşi contrastând superb cu piatra calcaroasă. Şoseaua şerpuieşte la înălţime spre ţărm şi te lasă să vezi şi muntele şi marea. Din loc în loc sunt  mici pasaje laterale unde te poţi opri să admiri panorama. În orice loc te-ai uita nu ai ce să regreţi, sunt peisaje de vis! Preţuieşti cele câteva puncte de belvedere şi la revedere cu marea pentru că imediat drumul intră în munte şi te scoate în  partea opusă a insulei. Trecem pe lângă indicatorul spre parcul Askos unde se pot vedea animale în mediul lor natural, dar nu avem timp să ne abatem. Ne îndreptăm spre Marieş care este la 7 kilometri. 

Vegetaţia se schimbă, predomină tufişurile specifice vârfurilor. Casele dispar. Eşti doar tu şi cerul, prin inima muntelui. Se simte răcoarea, aerul devine mai respirabil. Din loc în loc mai apar livezi de măslini, dar senzaţia de rupere de lume persistă. Pe măsură ce înaintezi, păduri superbe de pini înmiresmează aerul şi te îmbie cu puţină umbră. Ramurile etajate par nişte cuiburi verzi făcute parcă pentru vreo oboseală a zborului. Oile par culcate în magie, aşa cum sunt luminate de soare, o căsuţă de piatră pare ruptă din timp.

Drumurile se desparţeau din nou, iar cel din dreapta ducea direct spre Exo Chora. Cum chiparosul proptit în  intersecţie nu era indicatorul potrivit, am luat-o pe cel din stânga, care ne-a scos la Marieş. Aşa am ajuns în sătucul verde şi vechi, dedicat Mariei Magdalena. Cu toată graba, nu am ezitat să urcăm puţin pe străduţele de piatră, să aruncăm o privire la bisericuţa din drum. Măslinul mai putea aştepta o jumătate de oră, aştepta el de sute de ani...

 Exo Chora este la 2 kilometri. Un mic sătuc renumit pentru măslinul care se spune că are sute, chiar mii de ani, dar satul e mai mult decât atât. E un loc în care poţi simţi istoria, unul din puţinele care au scăpat de distrugere la cutremurul din 1953. Un supravieţuitor.

Trunchiul masiv, contorsionat te impresionează la prima vedere. Răsucirea lui lasă un spaţiu gol destul de mare în mijloc, fapt care pe mulţi îi face să îl asemene cu gura unui monstru. Eu privesc curburile lemnului şi mi se pare că arcuirea lui îngână valurile mării, că un fel de legătură tainică i-a modelat forma în timp. Îmi strecor şi eu capul o clipă, lemnul pare mai cald înăuntru, mă emoţionează cuprinderea sa.

Poezia nu ţine de foame, spun înţelepţii. De-asta nu mă satur niciodată de ea... concluzionez eu. De aceea o caut mereu şi o preţuiesc, fie că este păstrată în zidurile vechi sau furişată pe străduţele înguste, îmi surâde dintr-un balcon cu flori sau răsare din bunătatea care luminează chipul unui necunoscut, leagănă mările sau face mâinile copiilor bulgăr. 

Oraşul Zakynthos o oferă din plin, insula însă mai avea poteci poetice şi ţărmuri de vis, iar apropierea serii ne invita spre Drosia, locul unde aveam de petrecut 5 zile în care nu planificasem nimic special. E bine să mai laşi ferestre din acestea în program, altfel rişti să devii prizonierul unui plan de vacanţă, fără pic de spontaneitate şi cu o libertate restrânsă în alegeri. E bine şi pentru că pot interveni situaţii neprevăzute. Deplasarea spre locurile anterioare păruse floare la ureche. Când drumurile încep să se deşire şi să se ramifice parcă la nesfârşit, ştii că te îndrepţi spre Drosia. Ştii- e un fel de-a spune, pentru că toate drumurile seamănă, trec prin livezi de măslini iar singurul punct de reper de care am avut parte a fost... un măgar. Întrebarea care nu îmi dădea pace: O fi tot măgarul ăla...?

Am ajuns într-un final la Studios Petra, cocoloşind cu ciudă hărţile şi declarându-le complet inutile şi propunându-mi ca, pe viitor, să îmi îmbunătăţesc capacitatea de a identifica şi diferenţia exemplarele urecheate care păşteau nepăsătoare prin livezi. Soarele îşi etala puterea umplând studiourile cu lumină orbitoare care clocotea sub norii adunaţi peste mare şi sub cămăşile noastre, făcându-ne să amânăm cercetarea curţii şi să ne uităm cu invidie spre hotelul din apropiere, binecuvântat cu piscină.

Când soarele a dat semne că şi-a mai domolit puţin atacul asupra epidermei, am căutat un loc din care să  admirăm apusul pe mare. Casele frumoase,  cu felinare aprinse, cu porţile deschise, parcă te provocau să le treci pragul romantic şi să aştepţi acolo până când marea adună şi ascunde înăuntrul ei toate culorile apusului. Am rezistat ispitei şi am coborât printre leandri până când am ajuns la un dig prăbuşit în timp şi în ape. Pietre mari şi rotunde şi o mare zbuciumată ne-au îndreptat paşii spre vardiola care se zărea pe culme. Un punct de observaţie vechi, din piatră, cu formă piramidală şi lanţuri ruginite mi s-a părut o companie mai interesantă în seara aceea. De sus se vedea şi o construcţie simplă, albă, care oferea visătorilor un loc de aşteptare. Un cuplu aştepta acolo apusul, avea o poezie a sa aşteptarea aceea, în care nu am dorit să intervenim. Am aşteptat şi noi în tăcere, asemenea vechilor vardiole.

Sunt locuri care au o încărcătură puternică, o amprentă energetică pe care o simţi, locuri care lasă timpul să te parcurgă în toate sensurile, poezia să te învăluie şi frumuseţea să te inunde. Dealul Bohali nu este  doar un must have şi nu este doar o listă de obiective de bifat, este un loc care cere să fie simţit şi înţeles, o poveste de păstrat cu grijă în sufletul tău şi al lumii. 

Am pornit spre el, căutând drumul spre Castelul Veneţian.

Spre Bochali se urcă pe străduţe foarte înguste pe care abia are loc o maşină. Casele vopsite în alb şi ocru alcătuiesc un amalgam de nou şi vechi,  florile curg generos peste garduri, însufleţind peisajul şi parfumând aerul. De sub bolta de piatră apar îngeri cu chip de copil, înmânându-ţi în treacăt invitaţii de întoarcere la inocenţă. Urmând direcţia Atanasiou, la poalele dealului Strani, poţi descoperi Biserica  Pikridiotissa, o frumuseţe simplă cu o cupolă orientală, vizibilă şi din oraş şi de sus. Poţi petrece un timp aici, este un loc extrem de liniştit şi plăcut.

O altă bisericuţă, veche şi neaşteptat de frumoasă, Sfânta Paraschiva, se ascunde tot pe Dealul Strani. Clopotele tăcute, treptele care parcă urcă spre cer, zidurile vechi, toată alcătuirea aceasta discretă, smerită, toate au făcut muzica îngerilor să-mi vibreze în piept. 

Drumul urcă şi spre renumitul Castelul Veneţian, construit pe locul unei vechi acropole, un loc care mai păstrează prea puţin din aerul aristocratic şi din măreţia de odinioară, sugerată doar de masivitatea coastei şi de  aşezarea strategică care îţi oferă o panoramă generoasă asupra coastelor insulei. Locul unde era odată vechea capitală a insulei (Psophida) poartă cicatricele timpului, ale luptelor şi ale dezastrelor naturale. Castelul, mai mult o ruină,  a fost supus în cele din urmă unui proces de conservare instituit de englezi. Aleile te conduc spre închisori antice, depozite de praf de puşcă şi tunuri. Poarta de intrare cu simbolul Leului Sf. Marcu păstrează influenţe veneţiene. Este un loc aspru, tăcut, aproape înfrânt.

După vizitarea închisorilor vechiului Castel, o evadare pe Dealul Strani este binevenită. Este un loc încărcat de poezie, locul unde nu este greu să ţi-l imaginezi pe Dante al Greciei, poetul Dionysios Solomos, îmbrăţisând cu privirea oraşul natal şi marea, simbol etern al libertăţii, şi compunând cele 158 de strofe ale Imnului Libertăţii, primele două devenind în 1865 Imnul naţional al Greciei. 

Poetul s-a născut în Zakynthos, iar după moartea tatălui său, contele Nikolaos Solomos, a plecat la studii în Italia. Acolo a reuşit să îşi impresioneze profesorii. A urmat şi facultatea de Drept, dar înclinaţia artistică a fost mai puternică. Întors acasă, în urma discuţiilor intense despre războiul grec pentru  independenţă cu Spyridon Trikoupis, a găsit resurse în spirit şi inspiraţie în locul care îi permitea să se conecteze la dimensiuni mai profunde, care integrează spiritul liber al grecilor, autenticitatea şi  suferinţele unui popor născut pe un pământ râvnit de mulţi pentru frumuseţea lui unică, naturală, paradisiacă. Versurile pline de substanţă personifică Libertatea ca pe o tânără odinioară plină de forţă şi înţelepciune, care nu trebuie lăsată să moară, care trebuie urmată, susţinută, iubită fără încetare. Nu se poate să nu simţi încărcătura poemului, dramatismul, patriotismul şi inspiraţia sosită parcă din altă lume pentru un etern ideal. Al unui popor, al oamenilor, şi, poate, al fiecăruia din noi, personal. 

Iată câteva strofe, traduse de E. A. Poe:

"