CLIPE DE COLECȚIE

Am plecat din Kalambaka devreme, când soarele aprindea alte părţi ale lumii, ceea ce nu aş fi crezut că o să mă bucure. Dar, cum aveam de urcat munţii, am preferat răcoarea dimineţii razelor care ard la propriu vegetaţia Greciei. Plecam spre muntele Parnas, muntele muzelor şi traseul mă emoţiona, mai ales că ştiam sau speram că spre Lamia se zăreşte şi marea. Am renunţat la autostradă şi am urmat drumul prin Trikala, Karditsa, Lamia, cu oprire la  Delphi. Era prima călătorie în Grecia şi nu puteam trece indiferentă prin orăşelul care a intrat în legendă datorită vestitului Oracol, încărcăturii istorice şi spirituale, frumuseţii extraordinare a zonei care oferă privirii călătorului şi marea şi muntele, dar şi iluzia că se află în centrul lumii, acolo unde aripile vulturilor, conform legendei, după un zbor prelung, s-au întâlnit în sfârşit. 

 Grecia te întâmpină cu flori şi arome, te înveseleşte şi te ameţeşte. Durează un timp până când începi să te întrebi unde sunt copacii cu care erai familiarizat. Te obişnuieşti treptat cu relieful arid, cu atmosfera lăptoasă, cu atostrăzile pe care aproape poţi zbura. Cu căldura... nu prea. Sunt zile în care intri ca într-o saună, îţi doreşti câţiva stropi de  ploaie în concediul planificat în funcţie de vreme şi, ca atare, plin de zile însorite, pe o insulă însorită, într-o ţară în care sunt incedii destul de des. 

 Am trecut prin orăşele drăguţe, fără trafic aglomerat, dar cu străduţe întortocheate care te invitau să le mai admiri un timp. În Lamia am zărit marea sclipind în depărtare. Albastrul undelor te ispitea să părăseşti drumul, să te apropii de mal şi să te laşi în voia valurilor care se joacă şi îţi fură din griji. Ştiam că voi vedea marea şi din Delphi, de la balconul hotelului, ales special pentru priveliştea spre golf,  iar în ziua următoare o voi avea pe toată în jur. Doar de asta îmi dorisem o călătorie pe insulă!

Am continuat drumul prin munţi, un urcuş care mă speria puţin pentru că muntele Parnas atinge 2 457 de metri. Incredibil cât de bun şi spectaculos a fost traseul! A fost prima dată când am văzut şi altceva decât arbuşti, tufişuri şi măslini. M-au cucerit chiparoşii, cu siluetele lor elegante, alungite spre cer, ca nişte lumânări care nu ard şi nu se consumă, doar aşteptă neclintite lumina zilei şi umbrele ei, întunericul nopţii şi aprinderea stelelor, primindu-le pe toate echilibrat, firesc. Din loc în loc, câte un sat răsărea pe o coastă de munte, surâzând de sub acoperişuri de culoarea pământului roşiatic, casele albe aşezate în trepte te invitau să faci fotografii, toate te îndemnau să le parcurgi potecile şi să le cauţi poveştile. Dar timpul e scurt şi uneori trebuie să te mulţumeşti cu o clipă, cu un început de cântec pe care drumul ţi l-a dăruit şi să mergi mai departe.

 













Delphi este un orăşel la înălţime iar pentru a ajunge la el trebuie să urci serpentine răsucite care îţi pun nervii la încercare. După ce ai scăpat de ele, dai de străduţe. Te strecori pe banda îngustă printre maşinile parcate în faţa hotelurilor, sperând la parcarea ta gratis, garantată prin rezervare. Nu te mira când afli că parcarea este în faţa hotelurilor şi nimeni nu îţi va ridica maşina dacă eşti cazat. Doar eşti în Delphi, buricul pământului!

În Delphi totul e uşor de găşit. Hotelul la care am ales cazarea, Aeolos Hotel, avea o intrare plăcută, care te ducea cu gândul la o galerie de artă. Tablourile pictate în culori vii sau lucrările în relief cu trimiteri la antichitate, mobilierul elegant, toate te făceau să te simţi confortabil. Camera modestă dar curată contrasta uşor cu priveliştea spectaculoasă pe care o aveai de la balcon. Se vedeau poalele muntelui şi golful de la Itea şi marea cu albastrul ei intens strecurând mângâieri transparente spre ţărm. Era o privelişte pe care o respirai, o lăsai să te seducă oricât avea chef. Acesta a şi fost motivul pentru care am întârziat vizitarea obiectivelor din zonă.

Hotelul oferea turiştilor un pliant cu locurile de interes.

Primul loc pe care l-am vizitat a fost Muzeul Arheologic, un tezaur cu artefacte impresionante. N-am folosit aparatul de fotografiat deoarece lumina bliţului putea afecta obiectele expuse şi, cum nu aveam destulă lumină naturală, am renunţat la fotografiere. Din vitrine ne răpeau forme, siluete şi culori din care se scurgea timpul cu zei şi legende cu tot. Eram când în mijlocul războiului din Troia, când în Gigantomahia. Aurul şi fildeşul, ceramica, lutul sau marmura te purtau prin timpuri cu frunze de acantă şi laur, dragoni sau alte creaturi care urcau imaginaţia pe culmi grozave, oferindu-i spectacolul antichităţii. Acum admiram amazoane, imediat mă uluia graţia dansatoarelor care păreau desprinse nu doar de pământ, ci de lumea întreagă, prin gesturi care te făceau să auzi muzica. Am admirat "Omphalosul", semisfera de marmură sculptată care marca centrul pământului, "Sfinxul din Naxos", darul pentru care cetăţenii acestuia au primit privilegiul de a consulta cu prioritate influentul "Oracol din Delphi" care dădea răspunsuri alambicate. Aproape că am zărit "Mărul Discordiei" văzând genunchiul Afroditei arcuit graţios pentru a coborî din trăsură, mi-am promis ceva important privind statuetele celor doi fraţi care au primit cea mai frumoasă răsplată pentru că şi-au ajutat mama, au primit neuitarea, nemurirea, care înseamnă învingerea morţii fizice prin rămânerea în inima oamenilor. Am urmărit luminile din ochii "Conducătorului de car" şi am înţeles de ce strălucirea lor reflectă parcă întreaga forţă interioară, în ciuda atitudinii modeste. Copleşitoare şi impresionantă lumina ochilor unui învingător, mai ales când vine din interior...

 Lumea zeilor ieşea din legendă şi respira lângă tine, personajele înfăţişate erau pline de dramatism, pasiune sau echilibru. Deschideau uşi în mine sau le trânteau, invitând la contemplare dar şi la introspecţie. " Cunoaşte-te pe tine însuţi!" ne îndemna Socrate. Şi ce loc ar fi mai bun decât acesta, în care cuvintele scrise pe frontispiciul Templului lui Apollo, alături de "Nimic în exces!", te invită la o călătorie interioară, la o altfel de plimbare decât una de formă sau de politeţe prin tine...?! Să îţi cunoşti sufletul, dorinţele şi pasiunile, să îţi cunoşti valorile şi priorităţile, limitele, prejudecăţile, ceea ce te diferenţiază dar şi ceea ce te conectează la ceilalţi, să ştii cine eşti şi ce rost ai pe lume... Întrebările care ne preocupă pe fiecare de la un moment dat au nevoie şi de răspunsuri. Şi acestea se află în noi.

Am trecut pe lângă sarcofagul de lângă muzeu, am fotografiat o operă expusă în afara sa şi am pornit spre Templul Atenei, care se vedea de sus.

Pe drum am făcut un popas la un izvor cu apă rece. Acolo se răcoresc trecătorii care pornesc spre Templu cu soarele Greciei pe cap. Răcorirea se face şi în moduri mai neobişnuite, aşa cum am văzut la un călător care se oprise acolo şi îşi turna apă în cap cu şapca din dotare. După o conversaţie de un sfert de oră în engleză, am aflat că era român şi lucra de câţiva ani în Grecia. De la el am aflat detalii despre traseul de a doua zi, fapt care a uşurat drumul spre Templul Atenei, unde am văzut faimosul Tholos, ruinele celor două trezorerii, am admirat detaliile lucrate cu precizie în marmură. Te poţi plimba printre ruine, le poţi reconstrui în imaginaţie şi poţi să-ţi tragi puţin sufletul la umbră, pentru că te aşteaptă un urcuş greu, în plină caniculă,  la întoarcere.

Am petrecut seara pe scări, la Ta Skalakia. Iedera care se revărsa de pe acoperiş, ineditul locului şi amabilitatea proprietarului albanez convingeau pe oricine să comande mai mult decât şi-ar fi propus. Mâncarea a fost excepţională, totul se topea în gură. Pulpă de miel, salată grecească, dolomates ( un fel de sarmale specifice), musaca, îngheţată şi iaurt cu miere, miere  dulce precum seara din Delphi , prelungită pe balconul hotelului până când soarele s-a retras, ascunzând privirii formele şi culorile şi lăsând doar marea să legene vise, să ne poarte în taină pe valuri înspumate, prin timp şi prin inimă...

Există drumuri prăfuite şi drumuri care te purifică, îţi duc sufletul în locuri încărcate de spiritualitate, frumuseţe şi linişte să-l şteargă de praf. Pe unul din ele pornisem dimineaţa devreme, părăsind oraşul Niş şi urmând autostrada spre graniţa cu Macedonia. Drumul era bunicel, întrerupt până la Leskovac doar de gheretele pentru plata taxelor de autostradă, taxe care însumau 7 euro până la ieşire.  După ieşirea de pe autostrada sîrbilor se circula mai greu, dar, după intrarea în Macedonia prin punctul de trecere a frontierei Presevo - Tabanovtse, se conduce mai relaxat deoarece autostrada Macedoniei îmbrăţişează munţii cu cele două sensuri de mers. Peisajul de care ai parte este copleşitor. Munţii Macedoniei se înalţă sălbatic, dezvăluind prăpăstii ameţitoare pe marginea cărora te poţi opri uneori pentru a alunga rutina. Un băiat macedonean întinde trecătorilor plăcinte specifice locului, care nu costă deloc mult. Sunt proaspete şi bune. Băiatul este politicos iar în gesturi şi voce se citeşte  mult bun simţ. Are ochii  de un albastru clar şi curat precum cerul senin întins protector deasupra Macedoniei. Am străbătut această ţară frumoasă în două ore pe autostradă, plătind 3 euro în total. 

Oricât te-ai documenta citind impresii de călătorie, mai este loc pentru surprize. În apropiere de intrarea în Grecia am auzit un zgomot ciudat, care venea parcă din altă lume. Un fel de zbârnâit electric, insistent. Am crezut că am făcut pană, dar roţile erau în regulă. Sunetele stranii au continuat tot drumul şi am avut parte de ele în  toată călătoria, dar abia când am ajuns pe insulă am aflat că era vorba de cicade, insecte care ies din pământ după mulţi ani şi vibrează asurzitor pentru a-şi găsi un partener. 

Intrarea în Grecia, Gevjelia - Evzoni, a fost frumoasă. Grecia primitoare şi caldă avea drumurile pline de flori, petale albe şi roz te însoţeau tot drumul, mărturisind încă de la început frumuseţea parfumată a acestei ţări răsfăţate de soare. 

Am urmat drumul spre Salonic, apoi spre Grevena. 

De la Grevena am urmat un drum pitoresc spre Kalambaka, printre măslini, dealuri şi câmpii coapte de soare. În opt ore de la plecarea din Niş eram în mijlocul unui peisaj aproape extraterestru, care te surprindea de la început prin faptul că îţi apărea brusc în faţă fără ca relieful observat până atunci să te pregătească pentru ineditul peisajului. În Kastraki te întâmpină stânci uriaşe, cu frunţile arse de soare, în jurul cărora se strecoară modest orăşelul. 

Rezervasem o cameră în căsuţele din Campingul Meteora Garden pentru a petrece puţin timp  în apropiere de  pământul sfânt al Meteorei, care se afla la doar 3 kilometri. Camera nu era extraordinară, dar avea balcon de unde puteai privi stâncile presărate din loc în loc. Practic, dormeai între ele. Preţul mic, piscina în care te puteai răcori, restaurantul, toate erau atrăgătoare. La fel şi amabilitatea lui Yannis, proprietarul de la care am primit harta Greciei şi informaţii despre traseul spre mănăstiri. Apa aproape rece de la duş a fost numai bună după drumul la peste 40 de grade, frigiderele comune în care puteam păstra alimente pentru drum au fost utile, vestitele frigărui greceşti, souvlaki, au avut însă un miros de petrol care nu mi-a plăcut.

Am profitat de puţinul timp pe care îl mai aveam la dispoziţie pentru a parcurge frumosul drum de 5 kilometri spre mănăstiri. Dar, nu fără a face mai întâi o scurtă plimbare pe potecuţa din apropierea campingului, de unde se zăreşte stânca subţire, care arată drept spre cer, un simbol plin de semnificaţii spirituale, motiv pentru care a fost numită Degetul lui Dumnezeu.

Am urmat apoi drumul spre cele 6 mari mănăstiri, ridicate de călugări pe stâncile care par picate din cer şi care le suspendă în aer, de unde şi numele cu care acest loc unic a intrat în patrimoniul UNESCO. Din loc în loc se vedeau grote care adoposteau pustnici retraşi acolo sau stânci care semănau cu  nişte scoici uriaşe lăsate în urmă de o mare misterioasă. 

Ce diferenţă între drumul întorcând elegant panglica de asfalt în jurul dealurilor gălbui, drumul turistului,  şi drumul pe care a urcat primul călugăr pe stâncă, muncindu-şi trupul şi sufletul pentru a se rupe de lume şi a se apropia de sfinţenie şi de cer!

Prima mănăstire clădită a fost Marea Meteoră, care domină zona de la înălţimea de 613 m, construită de călugărul Atanasie sosit de la Muntele Athos împreună cu mai mulţi călugări. În lipsa scărilor puse în zilele noastre la dispoziţia turiştilor, materialele necesare ridicării mănăstirilor  erau urcate în trecut cu ajutorul  plaselor de sfoară şi cu mare efort. Dar ce efort nu merită un loc de rugăciune şi căinţă izolat şi ridicat la propriu deasupra lumii? Un  loc în care se poate trăi în simplitate şi perfecţiunea poate găsi model în frumuseţea incredibilă a locurilor din jur şi cale de împlinire în mâinile celor care au încercat să şi-o apropie, făcând din mănastirile de la Meteora adevărate tezaure. 

Grădini de o frumuseţe răpitoare îşi desfac aleile înflorite în Mănăstirea de călugăriţe Rousanou. Culorile florilor împrospătate zilnic de suflete curate strălucesc asemenea lor între zidurile de piatră...

Gradină Manastirea Rousanou

Interior M. Rousanou

În celelalte mănăstiri, Sf. Ştefan, Sf. Nicolae Anapafsas, Varlaam, Sfânta Treime,  foi de pergament păstrează litera evangheliilor, bibliotecile feresc de uitare taine transmise din vechime, icoane pictate cu har înfrumuseţează interioarele sfinte, vase împodobite cu mărgăritare şi aur îşi găsesc locul în vârful stâncilor, ca şi când tot ce devine preţios din adâncurile şi truda pământului e închinat cerului şi celor care se apropie de el.  

 Mă las în voia drumului şi a soarelui Greciei care umple Câmpia Thesaliei de lumină lăptoasă, intensă. Ochii îmi alunecă în jurul stâncilor pe care culorile pământului au rotit hore, pe care îngerii apelor au coborât parcă  din cer, în vechime. Inima se umple de bucurie pură, sufletul se cufundă în liniştea apusului blând, care leagă spiritual şi poetic, într-un loc unic, cerul înalt de pământ.

M-am hotărât târziu să fac o călătorie în afara ţării, mult după ce majoritatea românilor gustaseră din plăcerea de a călători liber. Pentru mine, plecarea a fost precedată de luni de pregătire, luni  în care am căutat oferte de cazare decente ca preţ şi condiţii, am verificat regulile de călătorie în fiecare ţară, m-am informat în legătură cu amenzile care nu intrau în buget şi pe care trebuia să le evităm, am făcut schiţe cu autostrăzi, cu intrări, ieşiri, locuri pentru oprire, am calculat taxe pentru fiecare autostradă, am studiat programul şi preţul pentru feribot, am notat detalii despre plajele de pe insulă, monumentele pe care le-aş fi vizitat, am avut în vedere preţurile la benzină, la alimente. A fost o muncă imensă de documentare care mi-a făcut şi plăcere. Sunt de înţeles emoţiile pe care le-am avut când m-am apropiat de vamă. Aveam lecţiile făcute, documentele în regulă, dar orice mică neregulă, poate prea multă mâncare, sau ceva ce scăpasem din vedere, putea face ca tot planul de-acasă să nu se potrivească cu socoteala din vamă. 

După un drum frumos şi câteva învârteli am ajuns şi la Naidăş. Era devreme, nu era foarte aglomerat, vameşii băuseră cafeaua şi zâmbeau, era o zi luminoasă de iulie. Documentele erau în regulă, cartea verde era cea care ni s-a cerut peste tot. 

Peisajul din Serbia, nu mi s-a părut foarte diferit de al României. La Bella Crvka (Biserica Albă) am remarcat nişte lacuri frumoase unde se putea face o oprire şi se putea servi masa. Nu peste mult timp, am văzut Dunărea şerpuindu-şi albastrul pe sub podul peste care am trecut. Am căutat indicatorul  spre cetatea Smederevo, una din cele mai mari construcţii  medievale din Europa, un loc în care planificasem o scurtă oprire. 

Era deja foarte cald, iar fumul care ieşea pe alocuri făcea şi mai apăsătoare căldura. Cetatea, aflată oarecum în ruină, cu turnuri masive care parcă încercau să se desprindă de ea, îşi păstra încă silueta impunătoare. Am privit zidurile înalte, materia veche şi dură  menită să apere libertatea, să rămână simbol al unei vechi capitale, amintire a unei aşezări urbane din secolul XV. Cât de vulnerabilă este cea mai impunătoare construcţie în faţa timpului! Cât de uşor zidurile de apărare trec în uitare odată cu poveştile lor gri albăstrui şi cum îngăduie prezentului nepăsător să le încarce cu poveştile lui  colorate din plin cu grafitti şi inimioare roz. Doar Dunărea este aceeaşi, un prieten vechi şi statornic, un martor la fel de tăcut al strălucirii de odinioară ca şi al degradării de acum.

Dincolo de ziduri există un  parc frumos prin care te poţi plimba în timp ce porumbeii rotesc pe lângă tine aripi ca nişte clipe fericite. Ai vrea să le agăţi în suflet şi să te ducă departe de căldura sufocantă şi de tristeţea copleşitoare a zidurilor.

Am lăsat în urmă cetatea şi ne-am îndreptat spre autostrada A1, sperând să scăpăm de limitele de viteză din localităţi. N-am nimerit-o chiar din prima, dar sârbii sunt oameni buni şi ne-au dat o mână de ajutor. De acolo drumul a fost mai uşor dar şi mai plictisitor. 

La ora 16 eram la Niş, la Conacul Brankov. Din poze părea foarte frumos, dar realitatea era că abia am putut parca în curticica din faţă, iar cu recepţionera nu ne-am fi putut înţelege decât într-o singură limbă. A ei. În rest, toate bune. Camera era micuţă dar elegantă, curată, modernă. Din păcate, nu puteam plăti cu euro, aşa că toată după-amiza ne-am petrecut-o căutând o casă schimb valutar, pe o căldură care ne-a tăiat tot cheful de a mai vizita ceva. Spre seară am închis ochii visând când la profilul munţilor în dimineaţa ieşirii din România, când la plajele seducătoare şi la albastrul ispititor al apelor din Grecia care ne va primi cu flori în ziua următoare.