CLIPE DE COLECȚIE

Sunt locuri care au o încărcătură puternică, o amprentă energetică pe care o simţi, locuri care lasă timpul să te parcurgă în toate sensurile, poezia să te învăluie şi frumuseţea să te inunde. Dealul Bohali nu este  doar un must have şi nu este doar o listă de obiective de bifat, este un loc care cere să fie simţit şi înţeles, o poveste de păstrat cu grijă în sufletul tău şi al lumii. 

Am pornit spre el, căutând drumul spre Castelul Veneţian.

Spre Bochali se urcă pe străduţe foarte înguste pe care abia are loc o maşină. Casele vopsite în alb şi ocru alcătuiesc un amalgam de nou şi vechi,  florile curg generos peste garduri, însufleţind peisajul şi parfumând aerul. De sub bolta de piatră apar îngeri cu chip de copil, înmânându-ţi în treacăt invitaţii de întoarcere la inocenţă. Urmând direcţia Atanasiou, la poalele dealului Strani, poţi descoperi Biserica  Pikridiotissa, o frumuseţe simplă cu o cupolă orientală, vizibilă şi din oraş şi de sus. Poţi petrece un timp aici, este un loc extrem de liniştit şi plăcut.

O altă bisericuţă, veche şi neaşteptat de frumoasă, Sfânta Paraschiva, se ascunde tot pe Dealul Strani. Clopotele tăcute, treptele care parcă urcă spre cer, zidurile vechi, toată alcătuirea aceasta discretă, smerită, toate au făcut muzica îngerilor să-mi vibreze în piept. 

Drumul urcă şi spre renumitul Castelul Veneţian, construit pe locul unei vechi acropole, un loc care mai păstrează prea puţin din aerul aristocratic şi din măreţia de odinioară, sugerată doar de masivitatea coastei şi de  aşezarea strategică care îţi oferă o panoramă generoasă asupra coastelor insulei. Locul unde era odată vechea capitală a insulei (Psophida) poartă cicatricele timpului, ale luptelor şi ale dezastrelor naturale. Castelul, mai mult o ruină,  a fost supus în cele din urmă unui proces de conservare instituit de englezi. Aleile te conduc spre închisori antice, depozite de praf de puşcă şi tunuri. Poarta de intrare cu simbolul Leului Sf. Marcu păstrează influenţe veneţiene. Este un loc aspru, tăcut, aproape înfrânt.

După vizitarea închisorilor vechiului Castel, o evadare pe Dealul Strani este binevenită. Este un loc încărcat de poezie, locul unde nu este greu să ţi-l imaginezi pe Dante al Greciei, poetul Dionysios Solomos, îmbrăţisând cu privirea oraşul natal şi marea, simbol etern al libertăţii, şi compunând cele 158 de strofe ale Imnului Libertăţii, primele două devenind în 1865 Imnul naţional al Greciei. 

Poetul s-a născut în Zakynthos, iar după moartea tatălui său, contele Nikolaos Solomos, a plecat la studii în Italia. Acolo a reuşit să îşi impresioneze profesorii. A urmat şi facultatea de Drept, dar înclinaţia artistică a fost mai puternică. Întors acasă, în urma discuţiilor intense despre războiul grec pentru  independenţă cu Spyridon Trikoupis, a găsit resurse în spirit şi inspiraţie în locul care îi permitea să se conecteze la dimensiuni mai profunde, care integrează spiritul liber al grecilor, autenticitatea şi  suferinţele unui popor născut pe un pământ râvnit de mulţi pentru frumuseţea lui unică, naturală, paradisiacă. Versurile pline de substanţă personifică Libertatea ca pe o tânără odinioară plină de forţă şi înţelepciune, care nu trebuie lăsată să moară, care trebuie urmată, susţinută, iubită fără încetare. Nu se poate să nu simţi încărcătura poemului, dramatismul, patriotismul şi inspiraţia sosită parcă din altă lume pentru un etern ideal. Al unui popor, al oamenilor, şi, poate, al fiecăruia din noi, personal. 

Iată câteva strofe, traduse de E. A. Poe:

"

Biserica Ag. Nikolaos din Mole, una dintre cele trei clădiri care au supravieţuit cutremurului devastator din 1953

Biserica Ag. Dionyssios, una din primele clădiri care te impresionează când te apropii de  insulă

Piaţa Solomos şi împrejurimi

Repede trece timpul în locuri frumoase, locuri cu care simţi că rezonezi şi în care ai mai vrea să rămâi, să trăieşti, să laşi acolo povestea ta, să le adaugi la colecţia ta de clipe unice. Dar poveştile frumoase cer viaţă, iar viaţa cere timp. Când ai atâtea de văzut, când vrei să îţi hrăneşti sufletul cu fiecare moment, să cercetezi fiecare colţişor dintr-o lume nouă,  trei zile par firimituri. Înveţi să te mulţumeşti cu ele şi să le savurezi îndelung. 

O cascadă de vis, o cetate istorică, un cuib spiritual la înălţime, un centru al lumii antice, o insulă cu 300 de zile însorite pe an, sublima mare Ionică privită de la fereastră şi de pe acoperişul stâncos, casa broscuţelor... iată cele 7 minuni ale primei săptămâni de când plecasem din casă. 

Există momente când asimilezi atât de multe, într-un timp atât de scurt, că e nevoie de o zi de dolce far niente, în care să te relaxezi ca să poţi digera tot ce ai îngrămădit în fugă în suflet. Şi unde te poţi relaxa mai bine pe o insulă decât pe o plajă mai liniştită, cu umbră şi soare, nisip şi ape primitoare? Am plecat în căutarea oazei mele de relaxare, răsfoind harta pe care erau marcate şi descrise toate plajele din Vassilikos pe care încă nu ajunsesem. Aici le puteţi studia şi voi la nevoie. 

Pe drum,o maşină plină de români oprise lângă noi să ne salute. Erau tineri, entuziasmaţi şi drăguţi. Au întrebat unde mergem şi le-am răspuns că am plecat să căutăm o plajă frumoasă. Ne-au recomandat Ag. Nikolaos, Ionion sau Banana. Le-am luat la rând. Cam toate aveau ape frumoase, nisip fin, erau amenajate drăguţ şi erau pline de turişti care se distrau. O zi pe skiuri nautice sau pe banane umflate, hidrobiciclete şi alte minuni pentru sporturi acvatice, nu reprezenta chiar ideea mea despre relaxare. Poate în alta, nevoia de adrenalină m-ar fi îndemnat să tai valurile şi să încerc toate ispitele zeiţei distracţiei, dar eu îmi doream să-mi pun un val pe umăr şi să las tălpile să umble în nisipul fin, să caute cărarea spre ţărmul cald cu braţul lung de umbră pe care să-mi culc frământările, gândurile, visele, trupul.

Porto Kaminia părea făcută pentru asta.  Ţărmul se arcuia frumos lângă mare, relieful se înălţa protector spre capătul golfului, apele calde, curate şi puţin adânci te invitau să le încerci leagănul, un steag albastru a cărui semnificaţie o preţuiam, flutura în zare... Zgomotul lumii se îndepărtase şi zorii lui dolce far niente se vărsau în mare. 

În astfel de momente, când liniştea se cuibăreşte în mine, unele din cărţile pe care le-am citit se deschid la o pagină anume, ca un semn de la nişte prieteni foarte buni care înţeleg exact ce simţi şi cum simţi. Poate cărţile se scriu din cărţi, cum se spune, dar în asemenea momente înţelegi că se scriu şi din viaţă. După multe ore petrecute în apă, căldura ţărmului e o binecuvântare. Briza mării şi liniştea, la fel. Parcă îl auzeam pe Octavian Paler:

Noaptea a fost incredibil de caldă, parcă fierbeau şi  ierburile şi florile şi luna şi stelele iar visele se îmbibau cu toate aromele lor. Dimineaţa următoare s-a răzbunat cu un cer plin de nori şi ne-a servit ploaie la micul dejun.  M-am bucurat de răcoarea matinală până când am ajuns în portul oraşului Zakynthos deasupra căruia soarele se juca cu nori şi cu raze, spre încântarea mării şi a călătorilor matinali, prizonieri de bună voie în ineditul peisaj

Am mai rămas o vreme în port, tăcuţi asemenea corăbiilor zvelte,  respirând răsăritul şi probându-i culorile, promisiunile, viaţa...