Uneori e interesant să călătoreşti printre oameni cărora nu le cunoşti limba. E un fel de tăcere a semenilor care te lasă să auzi şi alte sunete, să prinzi şi alte înţelesuri care îţi solicită mai degrabă spiritul decât intelectul. Şi te deschid în profunzime. Şi te sculptează în interior. Pentru un om care tânjeşte după o insulă, după o rupere- măcar temporară- de o lume care se străduieşte să desăvârşescă un limbaj mai degrabă al urii, un drum la Mănăstirea Anafonitria a fost o binecuvântare.
Am plecat în jurul prânzului dinspre Exo Chora, de la măslinul cu care timpul a fost generos, la fel ca şi soarele în ziua aceea. Am ajuns foarte repede în Anafonitria, unul din satele în care încă supravieţuiesc căsuţele de piatră şi culorile mării înspumate. Nu va trece mult şi probabil şi acestea vor fi înlocuite de construcţiile moderne care deja îşi strecoară culorile şi arhitectura îndrăzneaţă în cuminţenia şi simplitatea tradiţională, dar, câtă vreme există, nici soarele arzător nu m-ar putea opri să le cutreier străduţele şi să le savurez farmecul.
O tavernă modestă aşteaptă la marginea drumului călători însetaţi. Pe o insulă în care apa potabilă este o raritate şi soarele e în exces nu îţi poţi dori decât să găseşti un loc de unde să poţi cumpăra o apă rece. Indicatoarele te anunţă că eşti foarte aproape de Mănăstirea Anafonitria şi nu prea departe se află Porto Vromi şi balconul de unde se poate admira plaja Navagio, trofeul oricărui fotograf şi al oricărui vizitator al insulei. Cum aveam planificată în ziua următoare o excursie cu vaporaşul la Navagio, mi-am rezervat pentru după-amiaza aceasta plăcerea de a înota în mare la Porto Vromi. Dar numai după ce treceam pe sub bolţile mănăstirii din apropiere.
De la indicator până la intrarea în mănăstire erau doar câteva sute de metri. Nu ştiu cum reuşesc oamenii să îngrămădească acolo tot soiul de lucruri care au mai degrabă legătură cu profitul decât cu sfinţitul. Prosoape de baie, pălării, rochii de plajă, costume de baie, ochelari de soare... şi nu îmi pot opri o ironie: tot ce îţi trebuie ca să poţi intra în mănăstire. :) Să mă mai fi surprins faptul că legat de gard, un măgar aştepta în soare să se fotografieze cineva cu el? Măcar era alb.
Mănăstirea Anafonitria m-a încântat din prima clipă. O arhitectură frumoasă, o boltă care promitea puţină umbră şi culorile vii ale florilor împletite cu umbrele verzi ale iederei agăţate de piatră şi cu lumina caldă a celorlalte plante ornamentale. Şi-a primit numele de la icoana Maicii Domnului, adusă de un vas de la Constantinopole, vas care eşuase pe ţărm. A fost găsită datorită luminii pe care o emana, de parcă striga să fie găsită. Acum, protejată de o foiţă de aur, şi-a găsit locul între pereţii vechi ai mănăstirii şi aduce bucurie celor care trec pragul modestei încăperi ce o adăposteşte.
Un căţel dormea fără griji la intrare de parcă trecerea pe sub bolta unui loc sfânt nu putea lăsa în nimeni vreo intenţie rea.
În continuare, locul te primea cu bucurie. Florile surâdeau de pe trepte, din ziduri crăpate, din vase mari, calde. O linişte aparte te învăluia şi te lăsa să te plimbi şi să te bucuri de frumuseţea cu ziduri din secolul XV, care, dacă ar putea vorbi, ar povesti cum a devenit locul acesta acela în care un om a primit numele de "Sfânt al iertării". Este vorba despre acelaşi Dionysios, nobilul care a încercat să trăiască în simplitate, renunţând mereu la titluri şi la posesiuni, fugind mereu de abisul orgoliului în care se temea că-l vor arunca vorbele de laudă pe care, de altfel, le merita din plin. Legenda spune că în unul din ultimii ani ai vieţii, retras la mănăstirea Anafonitria, a primit o solicitare de ajutor de la un fugar urmărit de autorităţi pentru crimă. Fugarul şi-a mărturisit păcatul şi a manifestat căinţă pentru fapta comisă. Îl ucisese chiar pe fratele lui Dionysios, Constantin. E greu şi, pentru mulţi dintre noi, de neconceput să ierţi o crimă, dar cât de greu ar fi să ierţi pe cel care ţi-a făcut un mare rău, ţi-a răpit pe cineva drag? Nu e uşor, nici lui Dionysios, cu siguranţă, nu i-a fost. Cu toate acestea, înţelepciunea dobândită în timp şi în anii petrecuţi în credinţă l-a învăţat că a da frâu liber mâniei nu ar face decât să amplifice războiul strârnit de mulţi ani între familia sa şi a fugarului, i-a dat puterea să ierte şi să aleagă să nu trăiască măcinat de durere şi să nu acţioneze impulsiv, condus de furie. În consecinţă, l-a protejat pe fugar, l-a hrănit şi l-a trimis departe, undeva unde putea încerca să-şi trăiască viaţa în alt mod decât până atunci. Tot legenda spune că, după mulţi ani, fugarul, care nu ştiuse cui ceruse ocrotire, a aflat despre gestul de o nobleţe rară făcut de Dionysios şi, mişcat profund, şi-a închinat tot restul vieţii celei monahale. Câţi dintre noi am înţelege azi o astfel de iertare şi am găsi în noi asemenea înţelepciune? Câţi dintre noi am da, asemenea fugarului, un plus de valoare iertării primite, înţelegând greşeala şi mai apoi iertarea şi trăind astfel încât să o facem pe cea din urmă deplină? Noi, care, prin nu ştiu ce greşeală a evoluţiei, încă trăim în lumea lui "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte"... Şi totuşi, culorile care zâmbesc peste tot în acestă modestă mănăstire, pacea pe care o emană locul, bucuria simplă care îţi urcă în inimă, toate acestea ne spun că poate fi şi altfel, toate cresc din pământul acesta atins de apa sfinţită a iertării, un loc în care până şi fântânile înfloresc...
Am luat cu mine o poveste şi am plecat mai departe. Căldura devine insuportabilă după prânz, iar pădurile de pini, deşi reuşesc să ofere un strop de răcoare, nu mai fac faţă soarelui. Marea este aproape, indicatorul arată prietenos direcţia spre Porto Vromi, un loc despre care auzisem multe, mai puţin că drumul spre el se răsuceşte periculos pe coastă înainte să se arunce cu tot năduful în mare. Am pornit în direcţia indicată, printre obişnuitele livezi de măslini, prin partea vestică a insulei. După o zi petrecută pe drumuri ţi se face şi foame, aşa că trebuia găsit un loc cu puţină umbră unde să facem popas. Din mers, am zărit unul singur. O potecuţă de pământ roşiatic urca spre un pâlc modest de copăcei. Nu îmi puneam mari speranţe în umbra pe care o puteau oferi, dar putea fi mai bine decât nimic. Cum m-am obişnuit să găsesc în locurile umblate de capre - şi nu numai- tot felul de surprize incompatibile cu ideea mea de picnic în natură, am coborât mai întâi să verific locul. Am urcat pe potecuţă, am strecurat capul printre pini şi... uluirea mea nu poate fi descrisă. Coasta albă cădea abrupt în cel mai frumos albastru pe care l-am văzut. Nu l-am putut surprinde nici în imagini exact aşa cum era, nici în cuvinte nu aş reuşi. Era intens, de neuitat, el însuşi era o metaforă. Mă hipnoptiza şi nu îmi puteam rupe privirea din el, stare în care intra oricine păşea pe marginea aceea periculos de abruptă. Chiar aici:
Într-un loc frumos şi mâncarea e mai bună, nu mai simţi că soarele a transformat totul într-un topping ciudat. Sufletul se hrăneşte şi stomacul se lasă păcalit. Si cum să nu se lase când, după ce te-ai scăldat parcă în imensitatea cerului, mai cercetezi puţin şi dedesubturile, aplecându-te riscant peste marginile minunii şi abia mai reuşeşti să-ţi păstrezi echilibrul emoţional când vezi frumuseţea care se ascunde sub ele? Când de sub stânci parcă ţâşnesc izvoare ireale, şuviţele lor de verde subtil împletite cu altele ca născute din spuma lunii îşi leagănă frumuseţea cristalină în frumuseţea adâncurilor de cerneală?
E greu să te desprinzi de bună-voie din asemenea locuri care îţi taie respiraţia. Noroc că mai vin şi alţii, curioşi că te văd oprit între tufişuri şi atunci te retragi, să-i laşi să se bucure şi ei, aşa cum e cu adevărat frumos, în intimitate.
Porto Vromi era undeva în apropiere, ne îndreptam spre locul în care marea aştepta cu braţele ei primitoare să şteargă cu răbdare praful drumului, orele de caniculă. Dar eu mă scăldasem deja în lumină... A cerului, a propriilor ochi.
