Te poţi sătura vreodată de poveştile mării? Nu cred. Dar mai sunt şi alte chemări de urmat, alte poteci de urcat şi aşezări în care timpul parcă s-a oprit, demonstrativ şi nostalgic, pentru a-ţi arăta pe ici, pe colo o amprentă care a scăpat de praful pe care anii îl aruncă în neştire peste tot ce există, prăbuşind, dărâmând, şubrezind şi schimbând aproape tot ce încape într-un cuvânt ca "odinioară". Trebuie să urci în partea muntoasă a insulei ca să poţi vedea ambele maluri ale existenţei. Lumea care vine peste lumea care trece. Să îţi oferi o zi în care să parcurgi în tihnă drumul furişat în munte, să cauţi casele vechi de piatră, să observi oamenii care şi-au păstrat modul de viaţă aproape nealterat, să le prinzi bucuria din ochii cu care te primesc şi tristeţea din ochii cu care nu te observă, furaţi de gânduri şi probleme. Să îi asculţi, pentru că poţi afla lucruri pe care nici recepţionera de hotel, nici pliantele, nici agenţiile de turism nu ţi le pot spune. Şi să respiri. Pentru că muntele are aerul lui aparte, mai curat, mai plin şi secretele lui pe care ţi le va împărtăşi dacă nu te grăbeşti.
Eu nu mă grăbeam, dar aşteptam nerăbdătoare dimineaţa care mă va trece prin munte, apoi mă va urca pe umerii lui, apoi mă va coborî spre mare, lăsându-mă să îngân toată ziua soarele. Traseul pe care aveam să-l parcurg trecea prin Gerakari, apoi îmbrăţişa muntele Vrachionas, şi se îndrepta spre Marieş, satul aflat pe cealaltă coastă a insulei. Din Marieş se ajunge lejer la Exo Chora, un vechi sătuc cu un măslin de poveste.
După ce am scăpat de ramificaţiile drumurilor din Drosia pe care şi mangrovele ar fi invidioase, am urcat spre Gerakari. Gerakari este împărţit în trei părţi, Ano Gerakari, Messo Gerakari şi Kato Gerakari, Ano, Messo şi Kato însemnând în greacă sus, mijloc, jos. Fiecare sat are bisericuţe frumoase, dar Agios Nikolaos din Ano Gerakari, aşezată pe dealul Anemodouri te lasă să te roteşti şi să admiri ambele coaste ale insulei, să vezi fermele, muntele cu văile suave în lumina dimineţii, casele din zonă şi marea care îţi cheamă mai departe privirea cu ape care par senine. Te desprinzi cu greu de locul acesta şi te bucuri când vezi lanţul de munţi îmblânzit de lumina lăptoasă şi drumul care se întoarce, parcă pentru a te lăsa să mai îndrepţi o privire spre bisericuţa atât de generoasă.
La coborâre, pe dreapta, o biserică veche, abandonată, foarte frumoasă aşa veche cum e, pare că te roagă să te opreşti puţin să-i dai bineţe. Încă un strat peste rugina timpului.
O căpriţă legată la marginea drumului se uita la cei care treceau. Avea ochi mari şi inocenţi. Am mângâiat-o şi abia m-am abţinut s-o dezleg. Altele treceau în grabă prin faţa maşinilor.
0
Dacă urmezi drumul Zakynthos - Alykes vei trece prin livezi de măslini şi vei zări case frumoase cu palmieri în curte şi uneori un chiparos rătăcit, ghivece vesele de flori aşezate pe trepte, verdele ierburilor ondulat peste garduri de piatră, portocalele care se coc cuminţi. Din când în când treci pe lângă o bisericuţă, o benzinărie, sau un mic magazin local, semn că încă nu te-ai rupt de civilizaţie.
Drumul meu ducea spre Katastari, se îndrepta spre munţii pe care îi admirasem din lateral, trecând printre livezi de măslini şi plantaţii agricole. Munţii de care se apropia nu erau foarte înalţi, dar erau pitoreşti prin satele care se vedeau înşirate la poalele lor.
Intrăm în şoseaua Zakynthos-Volimes şi, foarte repede, în Katastari. Aici muntele este fermecător, iar satul, înconjurat de măslini şi vii, este foarte plăcut. Fiind cel mai mare sat de pe insulă nu te miri că are un supermarket, case mari şi o bisericuţă foarte frumoasă pe care te poţi opri s-o vizitezi. Poţi surprinde pe alocuri şi aerul tradiţional, poţi asculta legendele despre locuitorii din apropiere care şi-au urcat casele cât mai sus de teama piraţilor şi poţi descifra chiar enigma numelui acestui sat de care trebuia să ne despărţim prea repede.
Spre Chartata, drumul urcă pe marginea muntelui, măslinii nu se lasă nici ei mai prejos, casele se răresc. O biserică cu turlă roşie şi portocali aşteaptă la marginea drumului. Se zăresc vârfuri şi încep să apară pâlcuri de chiparoşi viguroşi contrastând superb cu piatra calcaroasă. Şoseaua şerpuieşte la înălţime spre ţărm şi te lasă să vezi şi muntele şi marea. Din loc în loc sunt mici pasaje laterale unde te poţi opri să admiri panorama. În orice loc te-ai uita nu ai ce să regreţi, sunt peisaje de vis! Preţuieşti cele câteva puncte de belvedere şi la revedere cu marea pentru că imediat drumul intră în munte şi te scoate în partea opusă a insulei. Trecem pe lângă indicatorul spre parcul Askos unde se pot vedea animale în mediul lor natural, dar nu avem timp să ne abatem. Ne îndreptăm spre Marieş care este la 7 kilometri.
Vegetaţia se schimbă, predomină tufişurile specifice vârfurilor. Casele dispar. Eşti doar tu şi cerul, prin inima muntelui. Se simte răcoarea, aerul devine mai respirabil. Din loc în loc mai apar livezi de măslini, dar senzaţia de rupere de lume persistă. Pe măsură ce înaintezi, păduri superbe de pini înmiresmează aerul şi te îmbie cu puţină umbră. Ramurile etajate par nişte cuiburi verzi făcute parcă pentru vreo oboseală a zborului. Oile par culcate în magie, aşa cum sunt luminate de soare, o căsuţă de piatră pare ruptă din timp.
Drumurile se desparţeau din nou, iar cel din dreapta ducea direct spre Exo Chora. Cum chiparosul proptit în intersecţie nu era indicatorul potrivit, am luat-o pe cel din stânga, care ne-a scos la Marieş. Aşa am ajuns în sătucul verde şi vechi, dedicat Mariei Magdalena. Cu toată graba, nu am ezitat să urcăm puţin pe străduţele de piatră, să aruncăm o privire la bisericuţa din drum. Măslinul mai putea aştepta o jumătate de oră, aştepta el de sute de ani...
Exo Chora este la 2 kilometri. Un mic sătuc renumit pentru măslinul care se spune că are sute, chiar mii de ani, dar satul e mai mult decât atât. E un loc în care poţi simţi istoria, unul din puţinele care au scăpat de distrugere la cutremurul din 1953. Un supravieţuitor.
Te întâmpină cu o casă roşie din care parcă se scurge culoarea, cu rufe luminate de soare şi flori peste tot. În apropiere e o biserică şi un parc. Şi foarte aproape, măslinul.
Trunchiul masiv, contorsionat te impresionează la prima vedere. Răsucirea lui lasă un spaţiu gol destul de mare în mijloc, fapt care pe mulţi îi face să îl asemene cu gura unui monstru. Eu privesc curburile lemnului şi mi se pare că arcuirea lui îngână valurile mării, că un fel de legătură tainică i-a modelat forma în timp. Îmi strecor şi eu capul o clipă, lemnul pare mai cald înăuntru, mă emoţionează cuprinderea sa.
În apropiere viaţa pare să curgă liniştit. Oamenii stau în parc la poveşti, turiştii se fotografiază, o livadă de măslini pare că se dizolvă în lumina deasă, un om îşi mănâncă brânza afară, cu gesturi rare şi ochi care se duc încet departe, pe drumuri numai de timp ştiute.
Liniştea de aici se regăseşte şi pe străduţele de piatră care se răsucesc în sus, purtându-ţi paşii spre case vechi, cu amprenta timpului în zidurile albe, cu acoperişuri cu olane, case care se ţin pe picioare, dar şi locuri părăsite, fără geamuri, fără uşi, fără suflet, năpădite de vegetaţie, locuri învinse. Printre ele se strecoară câteva construcţii noi, în culori strălucitoare, modele de piatră moderne şi izbucnirea florilor de bougainvillea a căror viaţă este incontestabil roz.
Mă copleşesc toate contrastele, mă emoţionează scrisorile pe care le primesc din timp, mă aşez şi eu puţin între ziduri care îmi spun poveşti şi nu mă strâng, ziduri în care nu rămân zidită, dar mă clădesc.
O casă deschisă cu un zâmbet deschis, o grădină superbă care înflorea înăuntru, produse specifice locului şi o poveste despre cum se adună cele mai frumoase scoici, o şopârlă care alerga pe ziduri cetatea care se zărea pe malul mării şi florile de rodie luminând superb au fost ultimele daruri ale măslinului străvechi sau ale timpului meu optimist. Inima mea era mişcată şi plină.
