CLIPE DE COLECȚIE

M-am bucurat pe îndelete de răsărit şi de marea care, pentru câteva clipe, era numai a mea, apoi am plecat spre plaja Marathias. După un drum plăcut printre măslini şi pini am zărit pietrele deschise la culoare printre care ape clare se întreceau în străluciri albastre precum cerul sau verzi ca smaraldul, întunecate de umbre sau luminate de soare. În jocul nuanţelor puteai ghici mai multe lumi pe care apele le povesteau în felul lor. Coastele se deşirau de-a lungul ţărmului, ondulând dâre de culori, nuanţele de verde, roşu, cărămiziu ale vegetaţiei împletindu-se cu tonurile mai reci ale apelor. Nisipul alb lua uneori forme ciudate, conturând chipuri cu privirile adâncite în mare. Un sfat misterios al bătrânilor... 

Ape limpezi şi foarte adânci, aşa cum sunt şi  sufletele uneori, te îndemnau să te scufunzi şi să le cauţi comorile. Mi s-a părut un loc deosebit de frumos şi retras, o sălbăticie superbă a coastei unde nu am întâlnit prea multă lume. Doar două cupluri aleseseră să-şi petreacă dimineaţa acolo. Unii făceau snorkeling, petrecând mai mult timp sub apă, ceilalţi, un cuplu de francezi, se bronzau pe o stâncă însorită. Am remarcat frumuseţea franţuzoaicei şi relaxarea cu care îşi continua lectura, fără a părea deloc inhibată de prezenţa noastră, deşi bustul îi era descoperit complet.  

Am petrecut toată dimineaţa la Marathias, bucurându-mă de stâncile neobişnuit de albe, de contrastul minunat cu apele care băteau în verde închis în partea cealaltă a coastei pe care  ne-am retras, de scoicile pe care le culegeam din apă, de soare şi de valurile care se izbeau sălbatic de mal. Sunetul acesta al intensităţii e felul în care marea mă lasă fără gânduri şi mă umple de prezenţa ei copleşitoare, imensă. 

La întoarcere am fotografiat din mers panorama superbă a zonei şi am coborât treptele terasei pe care am zărit-o întâmplător şi care ne îmbia cu vegetaţia luxuriantă şi cu bolta de umbră. Am descoperit cu bucurie că treptele se sfârşeau chiar în mare.

Spre seară am pornit spre Keri, unul dintre puţinele locuri care au scăpat de cutremurul din 1953 fără distrugere masivă. Un drum asfaltat urcă spre sat, unde te poţi opri să vizitezi biserica veche. Drumul prin Keri este abrupt şi cu o singură bandă, se circulă cu grijă. Am lăsat în urmă piatra caselor tradiţionale şi ne-am îndreptat spre Keri Lighthouse. Am rămas câteva minute la umbra pinului, lângă farul alb şi steagul Greciei. Apoi am continuat drumul pe coasta care te cucerea cu explozia de culori şi cu panorama superbă. 

În aşteptarea apusului ne-am oprit la restaurantul care oferea o privelişte incredibilă spre stâncile Mizithres, două stânci deschise la culoare care răsar din apele cele mai darnice în nuanţe pe care le-am văzut vreodată. Un loc fantastic, cu maluri înalte şi ape înspumate care îţi taie răsuflarea. Aş fi rămas acolo încă mult timp, dăruind ochilor şi sufletului toată desfătarea pe care Marea Ionică o oferă din plin. 

Sunt dimineţi în care te trezeşti cu nerăbdare, sperând că paradisurile care îţi fremătau sub gene nu s-au pierdut odată cu lumina zilei, că nimeni nu a mutat peste noapte drumurile către ele, că, în curând, parfumul exotic al florilor îţi va inunda toate simţurile şi poţi sorbi din cupa dimineţii prospeţimea şi roua unei călătorii la care ai visat îndelung. De fiecare dată, timpul petrecut într-un loc nou are acest efect. E ca şi când ai primi în dar încă o viaţă. Şi, într-un fel, aşa este. Experimentezi pentru prima dată un altfel de mod de a trăi, într-un decor nou, cu texturi noi, cu parfum unic şi sunete proprii, cu gust aparte. Mă gândeam la Zante, "Fior di Levante", preferata piraţilor dar şi a ţestoaselor Carretta-Carreta, a nuanţelor de albastru intens şi a soarelui. 

Gândul acesta m-a făcut să părăsesc fără prea multe regrete centrul lumii din Delphi, iar de asfaltul coafat de vreun stilist excentric, şoseaua pe care urcasem spre oraş, abia aşteptam să mă despart. Drumul prin munţi a fost foarte frumos, dar când însoţeşte malul mării este superb. De la Delphi am coborât la Itea, apoi am continuat spre Patra şi spre renumitul pod Rio-Antirio care leagă Grecia continentală de peninsula Peloponez, pod care, fiind un masterpiece al ingineriei, bătând şi câteva recorduri, te va face să scoţi din buzunar 13-14 euro. Dar îi merită cu vârf şi îndesat, pentru că te va scuti de 40 de minute de ocolire, teoretic şi de cutremure, şi îţi va oferi o experienţă vizuală interesantă. 

După traversarea podului Rio-Antirio am mers spre Killini, portul din Peninsula Peloponez, de unde se trece pe mare spre insula Zakynthos. Am ajuns mai repede decât estimasem, aşa că am avut de aşteptat pentru îmbarcarea pe feribot. După ce am luat biletele, care costau 8 euro de persoană şi 36 euro pentru maşină, am mâncat o pizza foarte bună la restaurantul din port, am privit bărcuţele colorate care păreau suspendate pe fondul de smarald luminos şi, îndemnată de căldura care mă topea şi ispitită de plaja micuţă pe care o descoperisem în apropiere şi de leandrii înforiţi, m-am descălţat şi am intrat în apă. Nu aveam destul timp pentru o baie, dar m-am răcorit puţin şi aşteptarea a fost mai uşoară. 

Îmbarcarea şi parcarea maşinilor pe feribot erau organizate şi dirijate milităreşte. Pasagerii alegeau locuri în cabine sau pe punte, unii pentru a servi o băutură răcoritoare, alţii pentru nu a scăpa marea din ochi. Nici eu nu am scăpat-o, aveam ochii plini de cerneala pe care o vălurea când mai lin, când mai nervos, aruncându-mă uneori pe partea cealaltă a punţii. O oră şi jumătate a durat traversarea, 90 de minute albastre peste adâncuri. După ieşirea în larg începi să te simţi ca la începuturi, când totul era acoperit de ape, şi te întrebi în gând  unde e lumea.  Te trezeşti într-o alta, a apelor, care te leagănă şi te ameninţă, îţi mai dă un strop de speranţă sau ţi-l ia, arătându-ţi când un feribot care se îndreaptă spre Kefalonia, insula din apropiere, când o bărcuţă cu care vântul şi valurile se joacă, aruncând-o parcă în drumul vasului pe care te afli. Mă uit la câinele care stă deprimat pe punte şi mă bucur că l-am lăsat pe Bebe (domnul Beagle) acasă. Nu îmi este aşa rău, dar nici bine, semn că legănatul şi zdruncinatul în exces nu îmi priesc. Eu cred că nu priesc nimănui, dar asta e o altă poveste...

Am părăsit Zakynthos, capitala insulei, pentru a parcurge drumurile rurale care duceau la Marathonissi View, pensiunea din Keri Lake (Limni Keriou) la care  rezervasem o cameră pentru două nopţi. Drumurile mărginite de măslini, cu asfalt peticit şi flori prăfuite, îmi aduceau în urechi versurile unui cântec cunoscut "Locuinţa mea de vară e la ţară"... Dar Zante e o insulă parfumată şi aromele te relaxează treptat.

Marathonissi View este o vilă mare, care m-a impresionat la prima vedere. O curte imensă, la 50 m de plajă, cu măslini, palmieri, lămâi şi multe flori. Mi-am revenit repede din entuziasm când am auzit sunetul arhicunoscut al cicadelor care erau în plin concert. Seara se mai liniştesc, dar atunci se trezesc ţânţarii. În scurtele pauze dintre concerte îi auzeam pe proprietari aruncându-şi cuvinte într-o greacă nervoasă. Oricât ar fi fost de tentantă odihna la umbra obloanelor greceşti, era mai atrăgătoare o plimbare prin port, unde te puteai bucura de  liniştea plajei din apropiere, cu ape curate şi pietre mari, rotunde. 

M-am gândit la prima alegere de cazare în zonă, la care renunţasem din cauza preţului care depăşea bugetul şi din pricina depărtării de plajă. Dar tot mi se pare că ar fi fost o alegere mai bună, un loc idilic. Revera Traditional Stone Villas, Apartments & Studios

Plaja micuţă, cu ape verzi şi umbrite de pini, te îmbia să leneveşti pe mal, să te întrebi câte mângâieri au topit încet-încet asperităţile pietrei şi i-au dat rotunjime, să te laşi fascinat de silueta insulei Marathonissi, preferata ţestoaselor, care are exact forma lor, să surprinzi reflexia unei perechi în apele care primesc un început de dragoste, să te bucuri de culorile unei flori, de supleţea chiparoşilor, să admiri bărcuţele care flutură pânze albe în vânt şi par cuprinse de o lumină magică. Să laşi timpul să curgă mai în şoaptă, asemenea apelor mării Ionice care aruncă lent dantele albastre pe mal...

După o scurtă plimbare printre tavernele din Keri Lake, am încheiat seara urmărind ultimele bărci care se întorceau în port şi admirând soarele care stingea în mare focul culorilor şi  ascundea comorile expuse de luminile lăptoase ale zilei care se pierdea în noapte, făcând loc luminilor lampioanelor care îşi întindeau seducător culorile pe satinul umed al serii cu miros de sare, de crini şi carburant.